În diverse studii, îndeosebi, în cele cu referire la cultivarea limbii, deseori, s-a abordat şi pleonasmul ca greşeală de exprimare ce afectează coerenţa şi coeziunea textului, a actului de comunicare, în general. Cât priveşte limba română, cercetători notorii de pe ambele maluri ale Prutului — Al.  Graur, M. Avram, Th. Hristea, I.-Şt Rădulescu, V. Guţu Romalo, D.N. Uritescu, R. Bogdan, I. Condrea, V. Marin, I. Melniciuc, El. Grosu ş.a. — au delimitat, în baza unor principii concrete, câteva tipuri de pleonasme: lexicale, gramaticale, etimologice etc. şi au argumentat particularităţile acestora. Ei au remarcat unele deosebiri şi similitudini între fenomenele lingvistice uşor confundabile: pleonasmul, tautologia, redundanţa şi repetiţia. De asemenea, s-a demonstrat, prin exemple concludente, că atât pleonasmul cât şi tautologia se atestă în diferite texte: populare (folclorice), biblice, poetice, în proză, având multiple funcţii stilistice. Dacă autorul urmăreşte intenţia de a sublinia esenţa unor fapte, evenimente, va recurge la pleonasm ca procedeu cu un efect stilistic pronunţat. Bunăoară, Al. Graur, V. Marin, I. Melniciuc, El. Grosu etc. au semnalat că poeţii şi scriitorii consacraţi (M. Eminescu, G. Coşbuc, V. Alecsandri, I. Creangă, I.L. Caragiale ş.a.) au apelat la pleonasm/tautologie, pentru a scoate în vileag conţinutul plastic, potenţialul artistic, gândurile semnificative ale operei. Examinând această problemă, am constatat că, deşi, s-ar părea, s-a scris suficient, totuşi, pleonasmul ca eroare de exprimare, dar şi de logică, rezistă oricăror critici dure, ironice, în acelaşi timp, fiind frecvent în limbajul uzual şi în cel al mass-media, în unele manuale din învăţământul liceal şi universitar, ceea ce influenţează nefavorabil „consumatorul” autohton (cititor, auditor, spectator). În locul unor veritabile mostre de limbă literară standard, ce ar trebui să se promoveze, ne familiarizăm cu astfel de inadvertenţe, ce sunt destul de răspândite şi inutile în orice comunicare. În acest caz, am considerat că e necesar să reactualizăm tema în discuţie, punând accentul pe latura ei aplicativă, analizând structuri pleonastice des întâlnite, la care vorbitorul contemporan, neatent la ceea ce spune, deocamdată, nicidecum nu reacţionează, nu se poate debarasa de un balast lexical, blamat de atâtea ori. Reflectând cauzele apariţiei pleonasmului, vom specifica situaţiile mai frecvente: alăturarea nejustificată a lexemelor identice sau foarte apropiate ca sens: sărbătoare festivă, a dăinui permanent, alocuţiune scurtă etc.; folosirea alăturată a sinonimelor ce sunt în raport de coordonare joncţională: a accepta şi a admite adevărul, bucuros şi vesel de cele obţinute, mândru şi orgolios întotdeauna ş.a.; utilizarea îmbinării verbale a putea fi pe lângă derivatele cu sufixul -bil: poate fi recomandabil, poate fi admisibil ş.a. Concretizăm că exemplele comentate sunt identificate, cu precădere, în comunicarea cotidiană, în presa online, care, din păcate, continuă să tolereze exprimări pleonastice inadmisibile: dar însă, cel mai superior om, a cere la solicitarea ascultătorilor, a relua din nou etc., care trebuie excluse, căci ele reprezintă un balast în orice comunicare orală şi scrisă.