Piesele bine cunoscutului comediograf Ion Luca Caragiale s-au bucurat dintotdeauna de o mare popularitate. Criticii de artă percep piesele lui I.L. Caragiale ca pe un foarte viu şi semnificativ spectacol social şi uman. În anul 1952, în Moldova, s-a produs un eveniment deosebit în viaţa culturală — O scrisoare pierdută a fost montată pe scena chişinăueană. Motivul este bine cunoscut — 100 de ani din ziua naşterii dramaturgului. În Moldova Socialistă de la 9 martie 1952 găsim recenzia lui V. Mustaţă, unde menţiona că piesa O scrisoare pierdută este plină de sarcasm şi satiră ucigătoare, care exprimă ura autorului împotriva obştii, zidite pe exploatarea nemiloasă a norodului, iar regizorul spectacolului E. Ureche a supus toate mijloacele scenice în care se desfăşoară acţiunea. Criticul teatral Leonid Cemortan, în cartea sa Prietenul nostru teatrul, indică asupra faptului că autorul montării E. Ureche, în rolul Cetăţeanului turmentat, a creat un personaj pitoresc, ameţit nu numai de alcool, dar şi buimăcit de torentele de fraze bombastice. Din recenziile timpului aflăm că spectacolul a avut un mare succes. În anul 1969, la teatrul Luceafărul, vede lumina rampei spectacolul O noapte furtunoasă. Recenzia Marginalii la un spectacol scrisă de L. Cemortan reuşeşte să ne familiarizeze din plin cu unele momente semnificative din spectacol, considerând că această comedie solicită concentrarea talentului şi culturii artistice a actorilor, dar mai ales a regizorului Ilie Todorov, care s-a dovedit a fi un bun realizator de mizanscene, în persoana căruia avem nu numai un talentat actor, ci şi un artist dotat, un autentic regizor de comedie. Spectacolul a avut succes datorită actorilor, dar mai ales datorită regizorului. Furtuna unei nopţi din 1987 avea să ne bucure cu prezenţa altor actori, dar şi a altui regizor — A. Băleanu. Graţie străduinţelor regizorului, piesa lui I.L. Caragiale O noapte furtunoasă se menţine în limitele rampei pe scena teatrului naţional. Regizorul se apropie, fireşte, cu pietate de textul marelui dramaturg, străduindu-se să-i descifreze sensurile posibile şi semnificaţiile într-o lumină nouă. N. Bătrânu vede în Andrei Băleanu un regizor talentat, montând un spectacol al său, în viziune proprie. Reieşind din cronicile timpului, spectacolul s-a bucurat de popularitate. Criticul teatral din România, Maria Vodă Căpuşan, la o conferinţă jubiliară dedicată dramaturgului, sublinia că „prin toate comediile clasicului nostru se plimbă moftangiii”. Piesele lui Ion Luca Caragiale sunt nemuritoare, cu chipuri veşnice, păstrând accentul dorit de autor — „moftangii înnăscuţi…”.