Filmul televizat a generat în baza artei cinematografice şi a condiţiilor programelor televizate, menite să aducă în prim-plan realitatea cotidiană, precum şi omul-muncitor cu întreg arsenalul său de activităţi şi viziuni. Crochiul sau schiţa televizată nu era capabilă să înglobeze toate aspectele şi laturile, ce ar cuprinde integral personalitatea ori realitatea în multitudinea sa de aspecte. Toate acestea le va revendica documentarul televizat, care se va extinde în genul filmului-portret, filmul-schiţă, filmul-publicistic, filmul-reportaj etc. Având personalităţi marcante în cele mai diverse domenii, se impune necesitatea unor noi producţii televizate, specifice anume micului ecran, care ar imortaliza chipul contemporanului în prim-plan. Acestea au condiţionat şi fondarea studioului Telefilm-Chişinău ca o structură în componenţa Televiziunii moldoveneşti. Printre primele filme-portrete am putea nominaliza: Eugen Ureche (1963, scenariu şi regia N. Raseev), Sculptorul L. Dubinovschi (1964, regia V. Kalaşnikov) ş.a. În perioada unui presing ideologic (anii ’70 — prima jumătate a anilor ’80) de ochiul vigilent al cenzurii nu erau absolvite nici filmele televizate. Pentru a avea măcar o minimă libertate de creaţie, echipele de la studioul Telefilm-Chişinău încercau să se retragă într-o tematică şi genuistică mai puţin suspectă, precum ar fi filmul muzical, care a cunoscut în această perioadă o evoluţie aparte, diversificându-se în variate forme şi structuri — de la filmul-concert până la cel portret, film-operă şi filmconcert pentru copii. Vorbind despre categoria filmelor-concert, ţinem să menţionăm şi o serie aparte de filme cu şi pentru copii. Printre primele pelicule am menţiona Licurici (1964) şi Freamătul codrilor (1966) în regia lui Constantin Croitor. În acest gen se impune şi regizoarea Elena Iliaş, care în 1979 debutează cu filmul-concert Ploaia cu stele, după care urmează filmul muzical Coarda colorată (1981), după un scenariu de Grigore Vieru şi Nelea Raţuc, textul cântecelor şi muzica aparţinând, la fel, poetului Grigore Vieru, şi Poiana de argint (1983). Şi Teatrul televizat cu păpuşi Prichindel va căuta formule artistice adecvate ecranului TV, tatonând terenul pentru filmul-spectacol cu păpuşi. Din iniţiativa şi cu concursul regizorului Igor Levinschi au fost imprimate o serie de spectacole televizate cu păpuşi pentru copii: Iarba dorului (1969), Poveştile lui Prichindel (1970), Bostănel cu capul chel (1970), Fiica vitregă (1972), Cei trei purceluşi (1973), Prietenii (1974) ş.a. Odată cu renaşterea naţională, începe o nouă etapă şi pentru studioul Telefilm-Chişinău, care-şi schimbă optica conceptuală. În acea perioadă sunt create filmele: Luceafărul (1987), regia Emil Loteanu; Troiţa şi Mioriţa (1987), ambele în regia lui V. Bucătaru; Mihai Eminescu (1989), regia V. Plămădeală ş.a. Aceste schimbări sunt resimţite şi în tendinţa de a valorifica patrimoniul naţional. Cineaştii de la televiziune şi-au încercat puterile chiar şi într-un domeniu destul de dificil, dar deosebit de captivant, cum ar fi filmul de animaţie, realizând câteva pelicule: Făt-Frumos şi Soarele (1985) şi Bujorel (1986), ambele în regia lui V. Plămădeală, Tândală şi Păcală (1987), în regia lui A. Manuilov, toate având la bază patrimoniul etnofolcloric.