Contextul social-economic al epocii, în care a fost scrisă piesa Unchiul Vanea, era cam searbăd, nu şi neagitat. Evoluţia tehnologică ajunse să genereze în peisajul social o clasă nouă: burghezia (un fel de „nouveausc riches” din anii ’90 ai secolului XX, pe care ne-a fost dat să-i cunoaştem), care erau, totuşi, mai puţin violenţi şi nu atât de înstrăinaţi de Dumnezeu ca cei din zilele noastre. Bineînţeles, că nu aveau prestigiul unui arbore genealogic nobil cu care să se laude sau să inducă altora complexe, precum nici titluri de nobleţe ca aristocraţia. Aveau însă alte abilităţi individuale ca, de exemplu, curajul (cu toate nuanţele lui — de la temerar până la impertinent) sau o mobilitate psiho-economică pe cât de tenace, pe atât de rapace. Aristocraţia desuetă, cu stilistica ei socială, psiho-culturală se pomeni în off-side. Altfel zis, naşterea zgomotoasă a unei clase provoca derută şi indispoziţie celei care apunea, cam parazitară, de altfel. Personajele piesei, în majoritate — nişte aristocrăţei rurali, ofiliţi, încercau refugiu în melancolii, visări arogante, angoasaţi de realitate, precum şi de un creştinism sumar şi diletant, pe care, retoric, îl invocau, dar cu care, în profunzime, aveau raporturi facultative şi voluntariste. Dar şi aplicarea lor spre anarhie vine în conflict cu spiritul biblic reglementator, generator de multiple şi varii anxietăţi. Excepţie face Dădaca şi Sonia. E drept că autorul le oferă o pârtie, chiar dacă respectabilă, totuşi, prea strâmtă pentru manifestare, ferite astfel de riscul de a „greşi”. Ceilalţi, lăsaţi pentru manifestări mai ample şi mai „slobode”, relevă şi faţete mai puţin agreabile ale personalităţilor lor. Cam toţi eroii suferă de conştiinţa ratării, dacă nu sociale, cel puţin sentimentale. Nici unul însă dintre „văietători” nu acuză deficitul de smerenie şi, totodată, de voioşie creştină (semne indispensabile spiritului creştin), mai puţin cele două eroine, care-şi pot găsi echilibrul interior în muncă, poate chiar mai mult decât în Dumneaei. Celelalte personaje sunt necălăuzite Divin de fel de fel de conjuncturi, ispite în care se pomenesc apucate de variate patimi (doctorul — de o atracţie ambiguă, care, la o adică, ar suporta şi o „degenerare” în matrimonial…, unchiul Vanea — de un amoc acru, dar şi de violenţe groteşti, menite doar-doar să-l mai personalizeze şi pe el, atât de „neînţeles”, de o iluzie histrio nică a fericirii, proiectată bizar asupra bietei Elena Andreevna, alias încântătoarea de patimi fizio- şi uşor para-fiziologice… în serie. Se bălăcesc cam toţi într-o lene anchilozantă, iar pentru a-şi disimila plictisul şi monotonia, încearcă ba să viseze, ba să filosofeze justiţiar printre abstracţiuni sau realităţi. Cu aplomb, pătimaş, dar fără noimă, de cele mai multe ori steril, Elena Andreevna, eroina la care am fost distribuită, posesoare de discurs suficient asanat şi jalonată de un set de convenienţe comportamentale aproape morale, stăpâneşte favorabil sieşi situaţiile, corespunzător îi reuşesc şi aparenţele. Probabil, dânsa a avut un marketing matrimonial pernicios, de vreme ce aspiraţiile ei i-au corespuns, parţial, senilului ei soţ. Poate că s-ar fi adaptat romantismului pensionat al consortului, dacă nu se găseau „iluminişti” (iluminatori) voluntari, care s-o dumirească asupra situaţiei ei… incomplete. Noroc că ei asta nu-i displăcea, consolându-se întrucâtva cu o îmbrăţişare fugace şi ilicită (cu doctorul), de la care numai a îndrăgostit nu adia, sau cu nişte ambiguităţi sfielnice cu unchiul Vanea — paiaţă ruginită şi iritată, carele suplineau… flirtul (?). Uneori reuşeşte o paradă nobilă în replicile date lui Vanea. E.A. se contrazice, când afirmă cu regret că e timidă şi „n-a conversat cu doctorul”. Dacă realmente ar fi dezinteresată faţă de dr., n-ar avea de ce să-şi regrete timiditatea sau s-o invoce repetat. De fapt „timiditatea” (cât şi cum o fi), o împiedică să fie (facă) altceva, care i-ar place mai mult… Ah, dacă n-ar fi timidă… Dar, de vreme ce este, nu-i rămâne decât să sufere ceva în plus.