Ce este masca? Care sunt principalele tipuri de măşti şi funcţiile lor? Cum putem utiliza lucrul cu măştile în formarea actorilor? Pentru a putea răspunde la aceste întrebări, aducem mai întâi lămuriri asupra înţelesurilor cuvântului mască şi realizăm o scurtă incursiune în istoria utilizării măştii de-a lungul timpului şi a semnificaţiilor ei. Ne oprim asupra originii măştilor şi asupra principalelor etape de dezvoltare a civilizaţiei şi artelor în care măştile joacă un rol central, urmărind, în special, evoluţia măştilor teatrale.  În afară de înţelesul comun de obiect (realizat din diferite materiale) înfăţişând relieful unei feţe sau al unei figuri de animal, cu care o persoană îşi acoperă chipul pentru a nu fi recunoscută, obiect destinat protecţiei, termenul poate denumi şi o persoană mascată, un machiaj, o înfăţişare falsă, o expresie neobişnuită a feţei provocată de o emoţie sau de un sentiment puternic ş.a.m.d. În teatru avem de a face cu masca sub aspectul ei material (purtată pe chip de actor, ori grimă — machiaj, ori mască supradimensionată, ori ca păpuşă în diverse variante), dar şi ca expresie comportamentalfacială a lumii interioare a personajelor. Măştile sunt punctul comun de plecare pentru cele două forme complementare ale teatrului, cristalizate în timp: teatrul cu actori şi teatrul de animaţie. Tragedia şi comedia, cele două măşti celebre care simbolizează arta dramatică, sunt imagini ale expresiilor umane extreme, limitele în tandemul suferinţă-bucurie. Altfel spus, indicatori ai uneia dintre cele două zone de emoţii în care se poate afla fiinţa umană: emoţii pozitive sau emoţii negative. Teatrul tradiţional japonez, cu cele patru ramuri ale sale (Noh, Kyogen, Kabuki şi Bunraku) este un teatru al măştilor, nu doar cel de păpuşi, Bunraku, dar şi în Noh, Kyogen şi Kabuki se utilizează din plin măştile, fie purtate, împreună cu un costum adecvat, fie realizate direct pe faţa actorului, prin grimă, ca în teatrul Kabuki. Publicului nu i se înfăţişează chipul particular al actorului, ci îi este arătat cel esenţializat, al unui personaj, purtător al unor mesaje clare şi având o structură fixă, care nu depinde de interpret. Commedia dell’arte, a cărei evoluţie acoperă două secole, până la completa ei „academizare”, semnalată de tratatul lui Andrea Perucci, din 1699, reprezintă, ca fenomen cultural, o „întoarcere” la arhetipurile comediei clasice, întrupate în figuri ale vieţii contemporane de fiecare zi, în tuşe apăsate, de mare vivacitate; particular commediei dell’arte este amestecul ostentativ de convenţional al personajelor, mergând până la parodia unor tipuri clasice. Studiul commediei dell’arte şi al arhetipurilor sale specifice cu care lucrează este de primă importanţă pentru formarea actorilor şi mai cu seamă al actorilor teatrului de animaţie. Commedia dell’arte este un moment de răscruce, în care elementele de limbaj scenic se revarsă mai cu seamă în direcţia evoluţiei teatrului de animaţie, decât în cea a teatrului de dramă. Propunem o succesiune de etape în lucrul cu măştile pe parcursul studiilor de licenţă şi masterat la programul de teatru de animaţie, exemplificând cu elemente specifice prezenţa măştilor în proiectele de studiu de la şcoala ieşeană de teatru.