În general, conform uzanţelor explicative, prin metodă se înţelege modul de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii; mod de a proceda, procedeu sau ansamblu de procedee folosite în vederea realizării unui scop [1, p.532]. În acest sens, metoda de reglementare a dreptului medical reprezintă un complex de procedee, mijloace şi modalităţi de reglementare juridică a raporturilor sociale de drept medical. Obiectul de reglementare al dreptului medical, având un caracter obiectiv determinat de esenţa şi natura raporturilor sociale de realizare a dreptului la viaţă şi la ocrotirea sănătăţii persoanei fizice, nu depinde (sub aspect general) în mod direct de voinţa legiuitorului. Însă metoda de reglementare a dreptului medical, la rându-i, serveşte în calitate de criteriu complementar, de nuanţă strict juridică care depinde de voinţa legiuitorului şi are un caracter subiectiv. Totodată, dreptul medical este o ramură complexă de drept de orientare socială [2, p.247], iar metoda de reglementare a unei ramuri de drept de acest gen are o natură juridică diferită în comparaţie cu cea a unei ramuri fundamentale sau speciale de drept. Metoda în cauză reprezintă în sine o simbioză a unor procedee, mijloace şi modalităţi de reglementare a raporturilor sociale, care formează obiectul unor ramuri aparte ale sistemului dreptului. Această situaţie trebuie privită drept normală, deoarece astăzi se observă o tendinţă de îmbinare, interferenţă şi interdependenţă a tuturor ramurilor sistemului dreptului, fiind imposibil de a remarca o ramură de drept complet autonomă şi neafectată, în sensul bun al cuvântului, atât de obiectele, cât şi de metodele de reglementare ale altor ramuri de drept. Ţinând cont de faptul că metoda de reglementare juridică reprezintă un ansamblu de posibilităţi juridice cu ajutorul cărora puterea de stat influenţează asupra relaţiilor sociale cu scopul de a le da o dezvoltare dorită [2, p.323], metoda reglementării juridice a raporturilor sociale de drept medical se caracterizează prin mai multe trăsături specifice: reglementarea preponderent centralizată a raporturilor juridice medicale; îmbinarea normelor imperative, dispozitive şi negociabile (contractuale) în cadrul reglementării raporturilor juridice medicale; îmbinarea caracterului convenţional (contractual) şi normativ de apariţie a raporturilor juridice medicale; poziţia de egalitate juridică a beneficiarului de servicii de sănătate (pacientului) şi a prestatorului serviciilor respective în cadrul raportului juridic medical; coexistenţa elementelor personal nepatrimoniale şi patrimoniale în cadrul raporturilor juridice medicale; utilizarea frecventă a normelor deontologice, bioetice şi de etică medicală în cadrul dreptului medical. Reglementarea preponderent centralizată a raporturilor juridice medicale. Datorită impactului extrem de important pe care îl are viaţa şi sănătatea asupra unui subiect individual, cât şi a societăţii per ansamblu, reglementarea primară a raporturilor juridice medicale se efectuează preponderant prin intermediul adoptării actelor normative la nivel de lege. Chiar dacă beneficiarul serviciilor de sănătate solicită prestatorului profesionist acordarea celui mai simplu serviciu în domeniu, acesta nu poate fi totuşi plasat pur şi simplu, în lungul şir de servicii prestate unor solicitanţi de către prestatorii specializaţi. Serviciile de sănătate ocupă locul cel mai înalt în ierarhia serviciilor, tocmai datorită valorii sociale incontestabil de importantă a acestora. Îmbinarea normelor imperative, dispozitive şi negociabile (contractuale) în cadrul reglementării raporturilor juridice medicale. În cadrul îmbinării reglementării juridice a raporturilor sociale de drept medical prevalează normele situate între imperativitate şi dispozitivitate – norme cu caracter relativ-imperativ sau relativdispozitiv. Normele cu caracter negociabil operează, per ansamblu, în cadrul prestării unor servicii de sănătate în afara asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală; de regulă, în raporturile juridice medicale care apar între un prestator de servicii de sănătate privat şi un pacient în calitate de beneficiar. Îmbinarea caracterului convenţional (contractual) şi normativ de apariţie a raporturilor juridice medicale. Multe raporturi sociale de drept medical apar numai în urma încheierii unor acte juridice civile – a unor contract de prestări servicii dintre beneficiari şi prestatori, acte întemeiate pe suportul normativ în vigoare, inclusiv prevederile generale în materie din Codul civil. Totodată însă este necesar de a menţiona că există un şir de raporturi juridice medicale care apar în afara utilizării elementului convenţional (contractual), cum ar fi raporturile jurisdicţionale, raporturile de efectuare a unor tipuri de expertiză medicală, raporturile organizatorico-administrative etc. Un loc aparte îl ocupă raporturile de natură juridică complexă, care apar în cadrul sistemului asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală. Poziţia de egalitate juridică a beneficiarului de servicii de sănătate şi a prestatorului serviciilor respective. Raporturile juridice medicale se pot derula fără impedimente numai cu condiţia că subiecţii principali ai dreptului medical se află pe picior de egalitate juridică. În acest sens, aflarea pe picior de egalitate juridică a beneficiarului şi a prestatorului, de regulă, se prezumă, cu excepţiile prevăzute de lege. Egalitatea juridică se materializează prin aceea că, de regulă, nici medicul şi nici pacientul nu sunt în drept să impună celeilalte părţi un anumit comportament, cum poate fi în cazul altor raporturi juridice medicale – în raporturile organizatorico-juridice, în cele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală etc. Coexistenţa elementelor personal nepatrimoniale şi patrimoniale în cadrul raporturilor juridice medicale. Metoda de reglementare a dreptului medical este plasată sub umbrela complexităţii obiectului de reglementare. Astfel că, în procesul reglementării raporturilor în cauză, autorităţile statului trebuie să ţină cont de faptul că majoritatea raporturilor juridice care apar între subiecţii ce aplică legislaţia medico-sanitară poartă un caracter complex. Caracterul respectiv se materializează prin faptul că acestea conţin elemente de natură juridică personal nepatrimonială, dar au în acelaşi timp şi elemente patrimoniale, dar şi elemente de drept public. Utilizarea frecventă a normelor deontologice, bioetice şi de etică medicală în cadrul dreptului medical. Dreptul medical face, adeseori, un tot integru şi inseparabil cu bioetica, etica medicală, deontologia şi ştiinţele vieţii. Trăsătura în cauză a acestei ramuri de drept conferă un caracter aparte şi metodei de reglementare, care se manifestă prin introducerea cu bună-ştiinţă de către autorităţile reglementatoare în conţinutul actelor normative a elementelor nonjuridice specificate supra, ceea ce pune o amprentă distinctă asupra normelor din legislaţia medico-sanitară. De asemenea, în procesul punerii în aplicare a raporturilor juridice medicale, prestatorul de servicii de sănătate se va conduce şi de normele deontolgice, bioetice şi etico-medicale chiar şi în acele cazuri când acestea nu au fost incorporate într-o haină juridică. Mai mult ca atât: în anumite situaţii – excepţionale – medicul care acordă asistenţă medicală unui pacient va prioritiza, cu bunăştiinţă, normele respective în detrimentul normelor juridice asumânduşi, în acest sens, responsabilitatea consecinţelor actului medical efectuat sau refuzului de acordare a asistenţei medicale în situaţii când intervenţia sa ar putea avea consecinţe nefavorabile asupra vieţii şi/sau sănătăţii pacientului.