În secolul al XX-lea, numit şi „secolul vitezei”, omenirea realizează un real salt al civilizaţiei printrun uluitor progres tehnic şi descoperiri savante. Curba evoluţiei ştiinţei urcă lent în primele decenii, apoi spectaculos, aproape vertical — în cea de a doua jumătate a veacului. În domeniul muzical au loc înnoiri în limbaj şi în arhitectonica muzicală, orientările stilistice ale compozitorilor nu mai sunt unidirecţionale, în creaţia aceluiaşi muzician fiind prezente direcţii tradiţionaliste inovatoare ori de sinteză. Incursiunile componistice şi muzicologice au pendulat între impresionismul critic preocupat de condiţiile exterioare actului creator şi structuralismul aplecat asupra tehnicilor pure de limbaj. Astfel, în Franţa şi în alte ţări europene se resimte puternic influenţa lui Richard Wagner. Cel care se situează pe poziţii opuse stilului compoziţional al lui Wagner este Claude Debussy, ce îşi conturează o concepţie melodică modală, din care va izvorî un original univers armonic şi orchestral înrudit cu viziunea rafinată a reprezentanţilor curentului impresionist (apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea) din pictură. Împreună cu Maurice Ravel, se situează în fruntea unei noi mişcări în muzică, cunoscută sub acelaşi nume: impresionism. Pornind de la ruptura pe care a presupus-o impresionismul în tehnica compoziţională, tabloul artistic muzical european se va schimba enorm. Această schimbare a constat în dezagregarea fenomenului artistic; dacă până atunci existaseră curente ca Barocul sau Romantismul, în care se integrau toţi artiştii din toate artele, acum vor apărea diferite mişcări ce vor convieţui în acelaşi timp şi care, pe de altă parte, se vor succeda şi ele cu mare rapiditate. Această schimbare (noutate) a fost creată de un nou curent şi anume — de şcolile naţionale. Un alt curent care ia naştere în acest secol este expresionismul, reprezentat prin creaţiile lui Arnold Schönberg, Alban Berg şi Anton Webern, cu aspecte contradictorii la adresa societăţii şi a epocii. Expresionismul muzical continuă, într-un sens pozitiv, creator, linia wagneriană, aducând de asemenea mijloace noi de exprimare, foarte originale şi în multe cazuri deosebit de convingătoare, reuşind să creeze momente de autentică forţă expresivă. În secolul XX ia amploare curentul neoclasicist şi anume — reîntoarcerea la stilurile de compoziţie anterioare perioadei moderne, curent la care aderă constant sau temporar o mare parte dintre compozitori. În creaţia neoclasică, logica şi procedeele muzicale clasice sau baroce sunt interpretate în spiritul noilor compozitori moderni. Pe lângă orientările stilistice ale compozitorilor, se dezvoltă muzici noi ca: muzica electronică, muzica concretă şi altele.