Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la 4 noiembrie 1950, reprezintă un document fundamental al protecției și garantării drepturilor individului, atât prin procedura instituită, cât și prin întreaga sa arie de drepturi și libertăți, recunoscute și garantate. Unul dintre drepturilor garantate în Convenție îl constituie „dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”, consacrat de art. 8 (Titlul I), potrivit căruia: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest drept este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”[1]. În jurisprudența Curţii, noţiunea „viaţă de familie” include trei tipuri mari de cauze: • cele care privesc relaţiile părinţi – copii (aici distingându-se alte trei categorii: cauze referitoare la măsura de ocrotire socială a plasamentului copilului într-un centru special sau într-o familie de substituţie; cauze referitoare la restricţii ale drepturilor părinteşti fără legătură cu măsura plasamentului şi cauze în care unul dintre părinţi nu-şi poate exercita drepturile părinteşti ca urmare a opoziţiei celuilalt părinte: • cele care privesc viaţa familială a deţinuţilor; • cele care privesc viaţa de familie în cazul străinilor [2]. Respectarea dreptului la viaţă familială în unele situaţii speciale abordează doar aspectele privind măsura încredinţării copilului unor instituţii publice de ocrotire, în anumite condiţii, măsura expulzării unui străin de către autorităţile naţionale şi viaţa de familie, și a unor persoane aflate în executarea de pedepse privative de libertate. Plasamentul minorului în servicii sociale de stat În unele cazuri deosebite, creșterea și dezvoltarea minorului alături de părinții săi nu mai este posibilă, astfel încât se impune luarea de către autoritățile publice a măsurii încredințării acestuia unor instituții de ocrotire socială [3]. Prin urmare, atunci când viața, creșterea şi dezvoltarea armonioasă a unui copil este pusă în pericol în cadrul desfășurării relațiilor de familie cu părinții săi, statul este competent, chiar are obligația pozitivă de a acționa pentru a-i asigura acestuia respectarea drepturilor fundamentale de care se bucură în temeiul Convenției şi a altor acte internaționale în materie. Jurisprudența Curții este constantă în a aprecia că, pentru un părinte şi copilul său, faptul de a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții de familie, iar măsurile interne care împiedică acest lucru, respectiv plasamentul acestuia în instituții publice de ocrotire, reprezintă o ingerință în dreptul protejat de art. 8 din Convenție. Cu toate acestea, Curtea lasă statelor-membre posibilitatea intervenției în viaţa de familie a copilului cu părinții săi în condițiile în care ingerinţa este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică, astfel cum reiese din alin. (2) art. 8 din Convenţie. Întinderea marjei de apreciere lăsată astfel autorităţilor naţionale competente va varia în funcţie de natura problemelor în litigiu şi a gravităţii intereselor în joc. Dacă autorităţile competente se bucură de o marjă de apreciere mai largă pentru a evalua necesitatea măsurii de plasament, mai ales în situaţii de urgenţă, statul trebuie să dovedească că în cauză existau circumstanțe de natură a impune plasamentul, precum şi că autoritățile au evaluat cu grijă atât impactul măsurii respective asupra părinţilor şi copiilor, cât şi posibilele alternative la măsura plasamentului, înainte de a o pune în executare. Plasamentul minorului într-o instituție publică de ocrotire este analizată separat de către Curte, din perspectiva a două aspecte. Astfel, este analizată pe de o parte, măsura de urgenţă a separării minorului de părinţii săi şi plasarea acestuia, temporar, într-un centru de plasament sau altă formă de protecție alternativă, iar pe de altă parte este analizată măsura plasamentului luată ulterior, în continuarea plasamentului de urgenţă. În ceea ce privește măsura de urgenţă a plasamentului minorului, acesta trebuie să se bazeze pe motive suficiente şi pertinente, iar procesul decizional trebuie să se desfășoare în faţa autorităţilor nationnale competente în aşa fel încât decizia finală să fie luată pe baza unor fapte pertinente, să fie imparţială şi să nu conţină elemente de arbitrar, nici măcar în aparenţă. Totodată, această măsură trebuie să aibă caracter temporar, cu posibilitatea suspendării atunci când situaţia o impune, având în vedere realizarea reunirii copilului cu părinţii săi. Mai mult, interesul superior al copilului trebuie să fie linia directoare pe care se bazează măsura plasamentului în instituţiile de plasament. Apreciem că motive suficiente şi pertinente care determină intervenţia autorităţilor naţionale pot fi şi cele în care minorii sunt suspectaţi că ar fi victime ale abuzurilor fizice şi psihice exercitate de părinţi. În acest sens, Curtea a fost confruntată cu mai multe cereri bazate pe măsurile de separare a copiilor de părinţii acestora pentru motivele de genul celor mai sus enunţate. Astfel în cauza Venema c. Olandei, autorităţile naţionale au considerat că viaţa minorei era în pericol, întrucât mama acesteia era suspectată de sindromul Münchhausen, iar minora fusese deja spitalizată de două ori şi, în consecinţă, au dispus măsura plasării acesteia într-un centru pentru minori, măsură care a fost ulterior prelungită [4]. De asemenea, măsura plasamentului într-o instituţie publică de ocrotire a fost luată de către autorităţile naţionale şi în cauza K.A. c. Finlandei, întrucât cei trei copii ai familiei erau supuşi unor violenţe sexuale din partea părinţilor, fapt dovedit cu certitudine. O altă speţă relevantă din punctul de vedere al motivelor care pot determina necesitatea luării unei astfel de măsuri este şi cauza P.C. şi S. C.C. Marii Britanii, în care copilul unei familii a fost dat în plasamentul unei instituţii publice de ocrotire, deoarece fusese victima unui abuz al părinţilor, care i-au provocat intenţionat o boală gravă, fapt pentru care mama acestuia fusese condamnată. Întrucât mama acestuia era din nou însărcinată, autorităţile au emis un ordin de protecţie al copilului nenăscut încă de la naştere, copilul rămânând sub supravegherea spitalului, iar ulterior a fost adoptat. În cauza L.C.Finlandei, autorităţile au decis că se impune plasamentului copiilor într-o instituţie publică, după ce anterior fuseseră luate alte măsuri de ocrotire socială alternative, deoarece mama acestora suferea de o boală psihică care le punea în pericol sănătatea şi dezvoltarea, implicit neputându-le oferi mediul necesar dezvoltării acestora [5]. Pe de altă parte, controlul Curţii asupra necesităţii plasamentului minorului este exercitat şi în celălalt sens, fiind sancţionat faptul că autorităţile competente nu au luat măsura separării copilului de părinţii săi, atunci când se impunea cu precădere acest lucru. În acest sens, într-o cauză, Curtea a costatat încălcarea art. 3 din Convenţie, întrucât autorităţile naţionale nu au luat, timp de mai mulţi ani, măsura plasamentului celor patru copii, măsură care se impunea pentru a-i proteja de relele tratamente la care erau supuşi în familie. În ceea ce priveşte menţinerea măsurii plasamentului minorului, conform unei jurisprudențe constante a Curţii, aceasta nu pune capăt relațiilor familiale naturale. Statul trebuie să se comporte de o manieră care să permită dezvoltarea legăturilor dintre copii şi părinţii acestora, menținerea acestor legături, măsura plasamentului trebuind a fi privită ca având caracter temporar. Prin urmare, atunci când autoritățile naționale decid să mențină plasamentul minorului într-o instituție de ocrotire socială, trebuie să verifice dacă mai persistă motivele care au determinat inițial luarea măsurii, ținând cont de interesul superior al minorului. De asemenea, orice act de executare a acestei măsuri temporare trebuie să aibă ca finalitate scopul ultim al reunirii părintelui cu copilul său. În Republica Moldova, în scopul asigurării unui cadru legal special, la data de 01.01.2014, a intrat în vigoare Legea nr. 140 din 14.06.2013 privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți. Această Lege determină: noțiunile care urmează a fi uniform utilizate în sistemul de protecție, principiile, atribuțiile instituțiilor de stat în domeniul protecției drepturilor copilului ș.a. Implementarea acestei Legi considerăm ca nefinisată, nefiind aprobate mecanisme de cooperare a autorităților publice centrale și locale, întru urmărirea interesului superior al copilului, și anume, aplicarea corectă și promptă a măsurilor de garanție în cazul depistării unui copil aflat în dificultate.