Doctrina cunoaşte opinii divergente în ceea ce ţine de corelaţia moralei şi dreptului: de la identificarea dreptului cu morala– în sensul că dreptul nu este altceva decât morala în măsura în care ea devine susceptibilă de coerciţiune, până la ideea că dreptul reprezintă un minimum de moralitate, dreptul fiind utilitar, iar morala nu, sau chiar până la ideea că obligaţiile morale se opun celor juridice. Totuşi nu putem nega că există foarte multe elemente comune între normele juridice şi cele morale: sunt reguli normative logice, aprecieri raţionale, au aceeaşi idee fundamentală – cea de obligaţie. Deosebirea de bază ar fi faptul că normele morale guvernează intenţia, pe când cele juridice-materializarea intenţiei; juridic, nu poate fi sancţionată o persoană pentru gândurile sale, conforme sau nu cu o anumită reglementare. În timp ce normele juridice au un caracter negativ, cele morale vizează pozitivul conduitelor; cele juridice sunt susceptibile de sancţiune, cele morale – nu. Cu toate acestea, există însă o corespondenţă necesară între morală şi drept: în fiecare sistem etic, unei ordini juridice îi corespunde o anumită ordine morală, or, nu s-ar putea susţine că un act oarecare este obligatoriu numai pentru că este conform dreptului. Trasarea limitelor dintre drept şi morală, depistarea similitudinilor dintre acestea, a interacţiunii lor, capătă un sens deosebit în reglementarea relaţiilor sociale de dreptul familiei, supuse în mare parte anume normelor de morală, care şi-au găsit reflecţia în comportamentul prevăzut de către legislaţie pentru subiecţii de drept. Se poate afirma că mult mai minuţios este cercetată chestiunea de diferenţe dintre drept şi morală, ceea ce nu poate să nu influenţeze interpretarea normelor de dreptul familiei şi perceperea conexiunii dintre aceste categorii şi influenţa acestora la soluţionarea litigiilor de dreptul familiei [1]. Morala cuprinde un spectru mult mai larg de relaţii sociale decât ansamblul de relaţii reglementate de drept. Sfera de aplicare a moralei este mai largă şi mai profundă. Morala este aproape indiferentă faţă de unele chestiuni reglementate de drept. Morala nu este legată de politică, ideologie, spre deosebire de drept. Dreptul şi morala activează pe acelaşi câmp de relaţii sociale, dar se află pe benzi total opuse [2]. În acelaşi timp, există şi opinia conform căreia „în afara formelor juridice se pomenesc sfere relativ mici de relaţii sociale, a căror factor de reglementare ar fi morala în versiunea sa netă, religia, cutuma sau tradiţia” [3]. Dacă abordăm reglementarea relaţiilor sociale de dreptul familiei în lumina celor expuse mai sus, putem observa că undeva aceste relaţii corespund întru totul cu concepţiile teoretice respective, iar undeva nu se raliază deloc acestora, în special atunci când se afirmă că pentru drept sfera socială ce ţine de etică trebuie să fie ermetic închisă, iar relaţiile construite exclusiv pe valori de moralitate nu trebuie să fie obiect al impactului normelor juridice. Fără îndoială, normele morale ating direct sau indirect un cerc semnificativ de raporturi juridice de dreptul familiei. Dacă vorbim despre încheierea căsătoriei, observăm că condiţiile şi procedura de încheiere a căsătoriei se suprapun unor diverse reguli morale care se referă la adevărata intenţie a viitorilor soţi, la sentimentele acestora, dorinţa de a edifica o familie bazată pe valori sociale sănătoase. Simultan, interdicţiile care există la încheierea căsătoriei, nerespectarea cărora ar putea duce la nulitatea acesteia, sunt de asemenea de natură etică – necesitatea de a creşte o generaţie sănătoasă, onestitatea, respectarea unor reguli demult înrădăcinate în societate. Un exemplu de acest fel este interdicţia impusă soţului de a solicita desfacerea căsătoriei în timpul sarcinii soţiei şi până la împlinirea copilului a vârstei de un an, în această situaţie existând un caz clasic când normele etice general acceptate de societate, cum ar fi interesul primordial al mamei şi copilului, prevalează asupra principiului de egalitate a soţilor. Odată cu apariţia copilului în familie, volumul de exigenţe morale faţă de soţi creşte simţitor. La această etapă relaţiile în familie se sprijină pe asemenea concepţii morale ca onestitatea, decenţă, răbdare, grijă, iar dreptul familiei doar contribuie la rezistenţa fundamentului familiei, prevăzând posibilitatea desfacerii căsătoriei doar prin intermediul instanţei de judecată în cazul în care soţii au copii minori. Dacă însă copii nu există şi între soţi nu sunt divergenţe referitor la încetarea căsătoriei sau litigii de ordin patrimonial, cuplul nu întâlneşte impedimente pentru a desface căsătoria, ceea ce iarăşi demonstrează implicarea moralei – o familie nu poate fi menţinută cu forţa. Copilul întotdeauna a făcut parte din categoria persoanelor care necesită o grijă şi atenţie deosebită. A proteja copilul şi a-l îngriji este o cerinţă firească înaintată de comunitatea umană, existentă în societăţile tuturor popoarelor, indiferent de apartenenţa lor etnică, religioasă sau naţională. În Convenţia1 cu privire la drepturile copilului această raţiune s-a materializat în principiul fundamental, conform căruia copilul are nevoie de a creşte în sânul familiei, în atmosfera de dragoste, grijă şi înţelegere, pentru o dezvoltare completă şi armonioasă. Iată de ce Convenţia cu privire la drepturile copilului indică expres că copilul, în vederea incapacităţii sale fizice şi psihologice, are nevoie de protecţie specială, inclusiv protecţie de ordin juridic, atât până la naştere, cât şi după. Astfel, Convenţia şi-a exprimat viziunea faţă de problema de anvergură actuală oricărei comunităţi, în a cărei temelie stă un început moral, chintesenţa susţinerii morale a copilului, inclusiv şi prin mecanisme juridice, care garantează într-un prim rând dreptul copilului de a creşte şi se dezvolta în sânul familiei. De fapt, ideea finală care subzistă în acest sens în legislaţia familiei constă în raţiunea că un copil nu poate fi izolat şi nu se poate pomeni în situaţia când nimeni nu are nevoie de el. În fine, tot din viziuni morale se reglementează atât de minuţios dreptul copilului de a comunica cu părinţii săi, cu buneii, rudele, chiar dacă în vederea a careva circumstanţe întrerup contactul minorului cu membrii adulţi ai familiei. Tendinţa de a cultiva din copil o personalitate este una obligatorie şi obstrucţionarea acesteia se consideră amorală, existând astfel o mulţime de norme de drept care asigură dreptul copilului la educaţie, la propria opinie şi convingere, la nume şi alte drepturi nepatrimoniale. Sursa acestor norme legale se regăseşte, indubitabil, în regulile de ordin moral înrădăcinate în canoanele eticii din cele mai vechi timpuri. Un loc aparte în ansamblul drepturilor copilului îl ocupă şi dreptul la protecţie faţă de abuzul de drept care ar putea fi comis de părinţi sau de careva alţi membri ai familiei. Abuzul de drept semnifică exercitarea unui drept subiectiv civil dincolo de limitele sale interne fireşti, adică exercitarea lui în alt scop decât acela în vederea căruia dreptul respectiv este recunoscut de lege, contrar bunei-credinţe, ordinii publice sau a bunelor moravuri [5], prin urmare părinţii sau persoanele care reprezintă interesele copilului şi care depăşesc limitele legale ale drepturilor cu care sunt învestiţi poartă răspunderea corespunzătoare conform legislaţiei în vigoare. Pe această cale, de asemenea, se oferă posibilitatea de a cruţa demnitatea copilului şi a înlătura factorii primejdioşi dezvoltării copilului. Prin urmare, normele morale persistă şi în acest context, drept fundament pentru reliefarea juridică a beneficiilor de care trebuie să se bucure copilul. În acest fel, capitolul 10 al Codului familiei al RM este îmbibat cu reguli de morală, care pur şi simplu au îmbrăcat veşmânt juridic. În fond, întruchiparea normelor legale în realitate semnifică simultan şi materializarea în realitate a normelor de moralitate. Dreptul constituie un mijloc deosebit de eficient pentru dezvoltarea, stimularea, protecţia şi realizarea normelor de etică, contribuind, totodată, la eradicarea orânduirilor amorale şi filistine din societate [6]. La rândul său, morala are o influenţă activă asupra creării şi realizării normelor de drept, astfel încât, în principiu, norme juridice lipsite de morală nu ar trebui să existe, iar în contextul în care stările de fapt sociale se modifică în ritm vertiginos, dreptul urmează a fi ajustat pentru o adaptare cât mai rapidă şi eficientă noilor realităţi obiective.