Evoluţia teoriilor privind aplicarea legii penale în spaţiu
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
971 99
Ultima descărcare din IBN:
2024-03-10 19:05
SM ISO690:2012
TIMOTIN, Veaceslav. Evoluţia teoriilor privind aplicarea legii penale în spaţiu. In: Integrare prin cercetare și inovare.: Științe juridice, 9-10 noiembrie 2017, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: CEP USM, 2017, R, SJ, pp. 93-96. ISBN 978-9975-71-924-7.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare și inovare.
R, SJ, 2017
Conferința "Integrare prin cercetare și inovare"
Chișinău, Moldova, 9-10 noiembrie 2017

Evoluţia teoriilor privind aplicarea legii penale în spaţiu


Pag. 93-96

Timotin Veaceslav
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 23 februarie 2021


Rezumat

Orice infracţiune se localizează întotdeauna în spaţiu [1, p.163]. Aplicarea legii penale în spaţiu naşte probleme atunci când raportul de drept penal se răsfrânge pe teritorii ce aparţin unor state diferite, ori interesează aceste state, întrucât, în aceste cazuri, aplicarea unei legi vine în concurenţă cu alta sau alte legi străine. Aceste situaţii cunoscute sub denumirea de conflict de legi în spaţiu îşi au originea în orânduirea feudală, unde fiecare provincie avea legile ei care se aplicau între graniţele convenite. Conflictele interveneau în momentul în care prin săvârşirea infracţiunii se încălcau legile penale ce aparţineau diferitelor provincii şi se punea problema care dintre aceste legi se va aplica. În Italia, unde au luat naştere primele conflicte [2, p.15], legile fiecărei republici sau cetăţi se numeau statute. Şcoala italiană a statutelor a fost prima care a încercat să stabilească dispoziţii precise în această materie. Din interprovinciale, aceste conflicte au devenit internaţionale odată cu formarea statelor feudale absolutiste. Pe măsura internaţionalizării fenomenului infracţional, ca urmare a dezvoltării legăturilor dintre state şi a uşurinţei cu care se puteau trece frontierele, pe măsura creşterii numărului de conflicte de legi în spaţiu, s-au conturat în doctrină mai multe teorii cu privire la efectele pe care legea penală le poate avea în raport cu spaţiul, teorii care au fundamentat elaborarea principiilor instituţionale în materia aplicării legii penale în spaţiu. Aceste teorii au importanţă şi pentru delimitarea ariei de funcţionare a asistenţei juridice internaţionale. Teoria teritorialităţii (consacrată în alte legi ca teoria teritorialităţii absolute) presupune că legea penală are efect exclusiv asupra teritoriului statului caruia îi aparţine. Având la bază principiul suveranităţii statelor şi ideea că nicăieri o infracţiune nu poate fi mai bine cercetată, iar infractorul pedepsit mai eficient decât acolo unde infracţiunea a fost săvârşită, această teorie întotdeauna (şi în prezent) a ocupat şi continuă să ocupe un loc de frunte în cadrul concepţiilor privind aplicarea legii penale în spaţiu. Juriştii din Evul Mediu ca şi unele sisteme de drept, cum sunt cel englez şi american [2, p.16], au absolutizat efectul teritorial al legii penale. Fiind strict teritorială, legea penală nu poate fi niciodată aplicată pe teritoriul altui stat. Statul, al cărui cetăţean este infractorul, nefiind prejudiciat, nu are dreptul de a pedepsi infracţiunile săvârşite în străinătate. Infracţiunile săvârşite în străinătate de cetăţenii proprii sau ale cetăţeni străini, dar prin infracţiune au fost prejudiciate intersele statului sau a cetăţenilor săi, nu puteau fi pedepsite. La fel nici infracţiunile săvârşite de propriii cetăţeni, dar care s-au refugiat în străinătate, nu puteau fi pedepsite. În aşa mod, pe de o parte, această teorie înlătura unele conflicte de legi în spaţiu, iar pe de altă parte, era imposibil de aplicat legea naţională, în situaţiile când infractorii care au lezat interesele statului se aflau în străinătate sau se refugiau în străinătate. Din aceste considerente, au fost create unele ficţiuni (privind localurile misiunilor diplomatice, navele, aeronavele, armatele străine), care aveau rolul de a a spori sau reduce artificial limitele teritoriului statului, pentru a lărgi sau restrânge sfera de aplicare a legii penale naţionale [3, p.26] şi s-a propus extrădarea [2, p.17]. Chiar şi aşa teoria teritorialităţii absolute nu a putut rezolva toate situaţiile în care aplicarea legii penale este necesară. Dovedindu-se a fi insuficientă, teoria respectivă, cu timpul a fost abandonată. Travers Maurice scria că „dacă dreptul penal este numai teritorial, el este incapabil să-şi îndeplinească complet scopurile, adică să protejeze statul şi indivizii împotriva oricăror atentate” [4]. Teoria personalităţii, conform căreia legea penală naţională îi urmăreşte pe cetăţenii săi, indiferent unde aceştia nu s-ar afla, făcând parte din statutul personal al acestora. Concepută ca lege a domiciliului infractorului (cum era în dreptul vechi francez), legea personală a devenit în majoritatea ţărilor legea cetăţeniei, ce lega pe infractor de statul respectiv, deoarece domiciliul nu oferea un criteriu sigur, întrucât acesta putea fi uşor schimbat. Teoria personalităţii se răsfrângea şi asupra apatrizilor care aveau domiciliul în statul respectiv. Teoria personalităţii extindea câmpul de aplicare la acele infracţiuni, care erau săvârşite în afara hotarelor ţării de către cetăţenii proprii sau apatrizii cu domiciliul în ţara dată, dând totodată posibilitate statului de a-i pedepsi în ţară pentru infracţiunile comise în străinătate. Potrivit acestei teorii însă, nu pot fi pedepsiţi străinii sau apatrizii care nu au domiciliul pe teritoriul statului nici chiar în situaţia când aceştia comit infracţiunea pe teritoriul lor dar îndreptată contra statului respective sau contra cetăţenilor acestui stat. În aşa mod, cetăţenii străini pot ignora legea statului respectiv, fiind obligaţi să repecte doar legea statului lor de origine ( la fel şi apatrizii – legea statului unde îşi au domiciliul sau chiar nicio lege, deoarece nu sunt cetăţenii niciunui stat). Din aceste considerente, teoria în cauză poate fi admisă doar cu unele rezerve. Teoria realităţii (sau protecţiunii reale) presupune posibilitatea aplicării legii penale oricărei persoane, cetăţean propriu sau cetăţean străin, care a săvârşit infracţiuni contra intereselor sale sau contra intereselor cetăţenilor săi, indiferent de locul săvârşirii infracţiunii. Această teorie realizează represiunea infracţiunilor săvârşite în străinătate contra unui stat sau contra cetăţenilor săi. Drept urmare, această teorie asigură şi pedepsirea cetăţeanului străin care a comis o infracţiune în străinătate, chiar dacă după legile de acolo aceasta nu constituie infracţiune. În schimb, un stat nu poate pedepsi nici cetăţeanul său, nici cetăţeanul străin, care pe teritoriul său ar fi comis o infracţiune contra unui stat străin. Această lacună este completată de teoria universalităţii. Teoria universalităţii în virtutea căreia fiecare stat poate aplica legea sa penală oricărui infractor, indiferent de naţionalitatea sa şi teritoriul unde a săvârşit infracţiunea, care se găseşte pe teritoriul său, chiar dacă infracţiunea a fost săvârşită în afara acestui teritoriu. Această teorie a fost susţinută de Hugo Grotius [2, p.18] în concepţia căruia individul era şi el subiect de drept internaţional şi deci represiunea, faţă de interesele comunităţii internaţionale, trebuie să fie universală. Anume aceste teorii au stat la baza formulării principiilor aplicării legii penale în spaţiu: teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii. Fiind luate separat, aceste teorii privind aplicarea legii penale în raport cu spaţiul, datorită sferei lor de acţiune limitată, sunt insuficiente şi niciuna dintre ele singură nu poate acoperi totalitatea situaţiilor în care legea penală trebuie aplicată. Doar aplicarea tuturor acestor teorii poate duce la realizarea unei activităţi de represiune eficiente. Fiecare dintre teoriile enunţate au şi avantaje, şi dezavantaje. În aşa mod, fiecare legislaţie a luat din aceste teorii ceea ce este mai bun şi le-a combinat în raport cu concepţiile, interesele şi raporturile sale internaţionale, creând un sistem mixt. Este vorba despre un sistem intermediar, mai mult sau mai puţin arbitrar, care combină teoriile enunţate. Potrivit sistemului dat, numit şi complex sau eclectic, legea penală rămâne, în primul rând, teritorială, dar ea se aplică potrivit celorlalte teorii (principii) şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului. În raport cu diferitele teorii expuse supra, potrivit sistemului mixt, există cazuri de aplicare principală a legii penale naţionale (potrivit teoriei teritorialităţii) şi cazuri de aplicare subsidiară a acestei legi potrivit celorlalte teorii referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu. Punctul de plecare este însă principiul teritorialităţii‚ completat cu ajutorul celorlalte.