Forma tactico-organizatorică a interacțiunii în cadrul procesului penal
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
458 23
Ultima descărcare din IBN:
2024-01-22 14:25
SM ISO690:2012
OGANESEAN, Armen. Forma tactico-organizatorică a interacțiunii în cadrul procesului penal. In: Integrare prin cercetare și inovare.: Științe juridice, 9-10 noiembrie 2017, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: CEP USM, 2017, R, SJ, pp. 71-74. ISBN 978-9975-71-924-7.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare și inovare.
R, SJ, 2017
Conferința "Integrare prin cercetare și inovare"
Chișinău, Moldova, 9-10 noiembrie 2017

Forma tactico-organizatorică a interacțiunii în cadrul procesului penal


Pag. 71-74

Oganesean Armen
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 23 februarie 2021


Rezumat

În vederea realizării sarcinilor procesului penal, este extrem de important ca organul de urmărire penală să interacţioneze repede, la timp şi în volum deplin cu întregul sistem al instituţiilor publice. Practica organelor de urmărire penală demonstrează că descoperirea unei infracţiuni, apelând doar la mecanismele stabilite în legislaţia procesual-penală este foarte complicată, deseori chiar imposibilă. În această ordine de idei, un rol important le revine organelor de investigații care, apelând la posibilităţile activităţii speciale de investigaţii, realizând măsurile de căutare, punând în aplicare diferite operaţiuni şi combinaţii tactice, asigură descoperirea infracțiunilor şi identificarea persoanelor care le-au săvârşit. Înzestrarea organului de investigaţii cu ample atribuţii în domeniul activităţii speciale de investigaţii şi de căutare, pe de o parte, şi limitarea posibilităților procesuale ale organului de urmărire penală în sfera dată, pe de altă parte, constituie o exigenţă primordială care denotă necesitatea interacțiunii acestor două instituţii. Analizând esenţa noţiunii de interacțiune în cadrul cercetării cauzelor penale, conchidem că o definiție multiaspectuală, care abordează pe larg fiecare latură a acestui proces, o propune doctrinarul autohton, prof., dr. M. Gheorghiţă, care printre primii în plan naţional a analizat importanţa aplicativă şi problemele de ordin teoretico-practic ale subiectului dat. În monografia sa, autorul definește interacţiunea ca fiind activitatea organelor MAI și ale altor instituții, departamente, ministere, independente unul faţă de altul în sensul administrativ, coordonată după scopul, locul și timpul realizării, și care constă în combinarea raţională de către specialiștii acestor organe a mijloacelor și metodelor îndreptate spre soluționarea problemelor de depistare, combatere și descoperire a infracțiunilor [1, p.157]. În plan procesual, pilonul fundamental al acestei activităţi rezidă în interacţiunea organului de urmărire penală cu organele de investigații. Este unanim acceptată părerea că executarea cu succes a interacţiunii dintre aceste două organe depinde, în mare parte, de cunoaşterea teoretică a formelor realizării acestei activități. Formele interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu subdiviziunile organului de investigații nu sunt altceva decât modalitățile exprimării activităţii coordonate între aceştia. Formele interacţiunii pot fi delimitate în funcţie de conţinutul acestora şi reglementarea juridică. Analizând situaţia în domeniul cercetării doctrinare a subiectului în cauză, concluzionăm că, în general, interacțiunea capătă două forme: procesual-penală și tactico-organizatorică, denumită în unele surse bibliografice şi ca formă administrativă. La rândul său, fiecare formă a interacţiunii presupune mai multe modalităţi tipice de executare a acesteia. Forma nonprocesuală, denumită în literatura de specialitate administrativă, se realizează în conformitate cu actele normative de ordin departamental: instrucţiuni, ordine, indicaţii metodologice etc. De asemenea, forma nonprocesuală se exprimă prin acordarea asistenţei de către ofiţerul de urmărire penală reprezentanţilor organului de investigaţii în cadrul aprecierii juridice a materialelor acumulate, înaintării recomandărilor în legătură cu efectuarea măsurilor speciale de investigații, îndeosebi până la pornirea urmăririi penale. Analizând forma tactico-organizațională a interacțiunii, autorul A.Belkin a nominalizat următoarele modalităţi principale de realizare a acesteia: ― elaborarea comună a versiunilor și planificarea urmăririi penale; ― activitatea comună în grupuri de urmărire penală; ― efectuarea comună a operațiunilor tactice [2, p.678]. Potrivit opiniei autorului V. Jerdev formele nonprocesuale ale interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu organul de investigații sunt: ― crearea şi activitatea grupurilor de urmărire penală şi investigații; ― planificarea de către ofiţerul de urmărire penală împreună cu ofiţerii de investigații a activităţii comune de descoperire şi investigare a infracţiunilor; ― schimbul reciproc de informaţii între ofiţerul de urmărire penală şi ofiţerii de investigaţii; ― asistenţa operativă la faza premergătoare pornirii urmăririi penale; ― folosirea rezultatelor activităţii speciale de investigații în cadrul urmăririi penale; ― executarea de către organul de investigații a dispozițiilor ofiţerului de urmărire penală [3, p.133]. Indicațiile și dispoziţiile adresate organului de investigații urmează a fi formulate în scris, în conformitate cu rigorile normative stabilite de legislația procesual-penală. Însă, în cazul în care conținutul indicației conține informații de natură confidențială și care nu poate fi divulgată, sau se referă la exercitarea acțiunilor, realizarea cărora necesită mai puțin timp decât pregătirea și aprobarea unui document scris, precum și în cazuri ce nu suferă amânare, indicația poate fi dată în formă verbală [4, p.678]. Este important de menţionat că rezultatele interacţiunii procesuale în mod obligatoriu se regăsesc în materialele cauzei penale, pe când semnele interacţiunii extraprocesuale categoric nu ar trebui să fie reflectate în conţinutul cauzei penale, în vederea respectării principiului confidențialității. Ofițerul de urmărire penală apreciază întotdeauna formele optimale de interacțiune în funcție de sarcinile în momentul concret, situațiile de anchetă apărute, precum și de forțele și mijloacele de care dispune [5, p.114]. Ofiţerul de urmărire penală trebuie să dispună de capacitatea de a aprecia obiectiv şi la timp mersul urmăririi penale, rezultatele investigaţiilor şi de a determina sarcinile care urmează a fi realizate concomitent sau în etapele posterioare, să fie înzestrat cu abilităţile profesionale ce ţin de organizarea interacţiunii cu alegerea modalităţilor şi formelor optime de realizare a acesteia. Analizând practica organelor de urmărire penală, statuăm că cel mai des aplicabile sunt următoarele tipuri ale interacţiunii extraprocesuale: analiza în comun şi discutarea materialelor cauzei penale; executarea indicaţiilor şi dispoziţiilor de natură nonprocesuală; schimbul reciproc de informaţii între ofiţerul de urmărire penală şi ofiţerii de investigaţi; participarea subiecţilor nominalizaţi în cadrul operaţiunilor tactice; acordarea asistenţei juridice de către organul de investigații, în vederea neadmiterii apariţiei situaţiilor care pot afecta legalitatea unor acţiuni procesuale. Obiectul discuţiilor pot fi diferite întrebări de ordin tactic, practic sau metodico-organizatoric. Deseori, la ele recurg ofiţerii de investigaţii în legătură cu realizarea datelor operative obţinute pentru a porni un proces penal. Analiza şi discutarea în comun a materialelor cauzei permit ofiţerului de urmărire penală, împreună cu ofiţerul de investigații, să elaboreze versiuni comune, să ajungă la o poziţie unică cu privire la circumstanțele de fapt stabilite sau care urmează a fi constatate în vederea efectuării investigaţiei complete. Activitatea dată îl ajută pe ofiţerul de urmărire penală să direcţioneze corect investigațiile aflate în curs de derulare, să identifice persoanele vinovate în comiterea infracțiunii, să identifice obiectul probaţiunii şi sarcinile cercetărilor ulterioare.