Gestiunea prudentă şi corectă a administratorilor pot aduce beneficii şi prosperitate societăţii şi viceversa, actele de gestiune greşită, imprudentă sau chiar frauduloasă ale administratorilor pot păgubi sau ruina societatea, cât şi pe asociaţi sau persoanele străine societăţii. În aceste condiţii, actele şi faptele juridice ilegale ale administratorului săvârşite în exercitarea atribuţiilor sale, pot antrena în sarcina acestuia răspunderea penală. În prezentul demers ştiinţific ne interesează conținutul elementelor constitutive obiective ale infracțiunii de distrugere sau risipirea bunurilor de către administratorul băncii în procesul de gestiune, precept incriminator consemnat la alin.(3) art.197 CP RM [1], dislocat în Capitolul VI al Părţii Speciale a Legii penale cu denumirea – Infracţiuni contra patrimoniului. Instituirea răspunderii penale pentru infracţiunea de distrugere sau risipire a bunurilor băncii de către administratorul băncii urmăreşte tutela penală a proprietăţii și a dreptului de proprietate, ca parte componentă a patrimoniului persoanei. Proprietatea este o valoare socială fundamentală protejată atât prin intermediul instrumentelor legislative naționale, cât și internaționale. Constituția R. Moldova consacră la alin.(1) și (2) art.127 „Statul ocrotește proprietatea” și corespunzător „Statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de titularul de proprietate, dacă acestea nu vin în contradicție cu interesele societății”. Prin disecare juridico-penală, prioritas este relevat obiectul juridic generic al infracțiunii care îl constituie relaţiile sociale cu privire la patrimoniu, pe când obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale cu privire la substanţa, integritatea şi potenţialul de utilizare a bunurilor băncii. Raporturile juridice dintre administrator şi bancă au o dublă natură: contractuală şi legală, după cum se referă la obligaţii ce rezultă din mandate sau la obligaţii ce revin administratorului conform legii, în corespundere cu anexa nr.1 la Hotărârea Băncii Naţionale a Moldovei (BNM) privind aprobarea Regulamentului cu privire la exigenţele faţă de administratorii băncii, nr.143 din 01.07.2010 [2]. Obiectul material al infracţiunii de distrugere şi risipire a bunurilor băncii îl constituie atât bunurile mobile, cât şi bunurile imobile ale băncii, care dispun de valoare materială şi cost determinat, bunuri aflate în gestiunea legală a administratorului băncii și străine acestuia sub aspectul exercitării asupra lor a dreptului de dispoziție. În acord cu alin.(1) art.285 Cod civil al RM [3], bunurile sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale şi colective şi drepturile patrimoniale. Acestea reprezintă parte integrantă din activul patrimonial, pasivul acestuia fiind format din obligaţiile titularului, care are un conţinut economic. În consecinţă, trebuie avută în vedere relaţia patrimoniu şi fiecare drept şi obligaţie cu conţinut economic şi aceea de patrimoniu bun, distinct sub un anumit aspect de prima. Între bun şi patrimoniu este corelaţia de tip parte-întreg. În consecinţă, obiectul material al infracţiunii de la art. 197 CP RM îl constituie activele patrimoniale ale băncii. Activele, ca obiect al procesului de administrare sunt clasificate în active circulante (curente) şi active imobilizate, susceptibile apropierii corporale individuale şi colective. Activele circulante constituie bunurile şi valorile care participă la un singur circuit economic, fiind deţinute pe termen scurt mai mic de un an de către societate. Acestea pot fi stocuri, creanţe, investiţii pe termen scurt, casa şi conturi bancare. În ceea ce priveşte activele imobilizate, acestea pot fi categorisite în trei grupuri: imobilizările necorporale, imobilizările corporale şi imobilizările financiare. În procesul de utilizare a acestor active fiecare administrator este obligat prin lege şi actele emise de BNM să respecte principiile de administrare şi principiile contabile recunoscute („Cerințele de prudență” – art.25 din Legea instituţiilor financiare, nr.550 din 21.07.1995 [4]). Cu referinţă la latura obiectivă a infracţiunii stipulate la alin.(3) art.197 CP RM, legiuitorul consemnează două modalităţi normative alternative şi anume acţiunea de distrugere sau risipire a bunurilor băncii în ambianţa specială relevată de norma incriminatorie respectivă, şi anume: procesul de administrare. Prin noţiunea de distrugere, potrivit doctrinei [5, p.981], înțelegem acţiunea de influenţare nemijlocită asupra bunului, care presupune încetarea existenţei fizice a acestuia sau aducerea bunului respectiv întro asemenea stare, care exclude, în totalitate şi definitiv, utilizarea conform destinaţiei sale funcţionale, bunul nu poate fi restabilit pe calea reparaţiei sau restaurării, fiind scos complet din circuitul economic. Partea mai dificilă sub aspectul interpretării juridico-penale este modalitatea normativă de „risipire” a bunurilor băncii şi anume decelarea acţiunilor/inacţiunilor inerente acestei modalităţi. Prin „risipire”, doctrina [6, p.985] distinge acţiunea/inacţiunea care are ca finalitate deprecierea bunurilor. Considerăm că actul ori actele de risipire a bunurilor băncii este datorat încălcării obligației de gestionare diligentă și prudentă a băncii, obligație personală a mandatarului față de mandant. În opinia noastră, forme de realizare a „risipirii” pot lua amprenta deturnării bunurilor băncii din activitatea productivă exprimată prin cedarea lor unor terţe persoane, eliminarea şi distrugerea (casarea), atribuirea membrilor sau cedarea în mod gratuit. Potrivit opiniei doctrinarului M. Covlea [7, p.227], fondul patrimonial este o categorie nu doar juridică, ci și contabilă, parametrii naturali, cantitativi și valorici ai acestuia, fiind fixați strict în actele corespunzătoare de evidență financiară. De aceea, prezența bunurilor în fondurile materiale presupune includerea prealabilă a acestora în fondul unit al valorilor marfar – bănești, perfectată juridic pe actul de primire respectiv. Din punct de vedere al dreptului numai asemenea bunuri pot fi apreciate ca aflate în fonduri. În prezenţa unor astfel de ipoteze, în vederea constatării risipirii bunurilor băncii cu estimarea daunelor cauzate, literatura de specialitate financiară [8] atestă necesitatea de a confrunta valoarea contabilă al bunului cedat/cesionat cu valoarea cesionării/cedării bunului respectiv, pornind de la diferenţa între costul originar şi costul total al deprecierii calculate până la data înstrăinării, înscris în fondul de amortizare. Literatura de specialitate ce vizează contabilitatea financiară [9, p.57] relevă despre contabilitatea activelor nemateriale amortizabile și neamortizabile. În cazul activelor materiale tratează gestionarea contabilă a mijloacelor fixe și contabilitatea uzurii acestora. Ca urmare, se poate releva eficienţa administrării bunurilor băncii prin consemnarea contabilă a unui câştig de capital ordinar/extraordinar sau a pierderii de capital ordinar/extraordinar. Sub aspectul constatării daunelor cauzate, în cazul de la art.197 alin.(3), mărimea daunele produse nu influenţează asupra calificării faptei respective. Dacă se constată că prejudiciul cauzat este prea mic, poate opera prevederea de la alin.(2) art.14 CP RM. Cu referință la acest aspect și anume lipsa unei reglementări exprese și univoce privind mărimea urmărilor prejudiciabile ca urmare a acțiunii/inacțiunii de distrugere sau risipire reprezintă un exces de reglementare juridicopenală. Considerăm necesar a specifica elocvent situația de fapt sau faptul infracțional propriu-zis care cade sub incidența răspunderii penale, astfel încât să fie eliminată inechitatea și arbitrariul din actul judecătoresc, luând totodată în considerație admisibilitatea răspunderii civile și contravenționale (art.104 Cod Contravențional RM [10] etc.).