Prin ,,declaraţie” se înţelege mărturisire, afirmare deschisă a unor convingeri, opinii sau sentimente; un act oficial prin care se aduce la cunoștință, se întărește o măsură luată, notificare; depoziție a unui martor; relatare făcută în scris de către o persoană către un organ al administrației de stat, prin completarea unui formular. În materia dreptului procesual-penal, potrivit art. 102 alin. (1) CPP RM, prin declaraţie se înţelege informaţiile orale sau scrise, date în cadrul procesului penal de către o persoană şi care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei. În conformitate cu prevederile art.103, alin.(1) CPP RM, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt informaţiile orale sau scrise, depuse de aceştia la audiere în conformitate cu prevederile prezentului Cod, referitor la circumstanţele care au servit temei pentru a-i recunoaşte în această calitate, precum şi la alte împrejurări ale cauzei pe care le cunosc [1]. Declaratiile bănuitului, invinuitului sau ale inculpatului – prezintă aspecte foarte importante, al caror rol este edificator în soluţionarea procesului şi stabilirea adevarului. Declaratiile bănuitului, invinuitului sau ale inculpatului constituie un drept al acestuia, şi nu o obligaţie. În declaraţiile date poate pune la dispozitia organelor judiciare acele informaţii necesare aflării adevărului, dar în acelaşi timp, îşi poate exercita şi dreptul de aparare, astfel că audierea bănuitului, invinuitului sau a inculpatului este obligatorie atât în cursul urmării penale, cât şi în cursul judecării cauzei, atâta timp cât acesta consimte să fie ascultat. În acest sens, autorul punctează asupra faptului că CEDO, în jurisprudenţa ei constantă, a accentuat asupra legalităţii administrării declaraţiilor (bănuitului, invinuitului, inculpatului etc.) ca mijloc de probă sub sancţiunea nulităţii acestora. În Hotărârea CEDO din 26.09.2000, în cauza Magee c. Marii Britanii, Curtea a precizat următoarele: „Utilizarea unor mărturii oferite în condiţiile lipsei asistenţei juridice în materie penală poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil. Acesta a fost privat de asistenţa unui apărător timp de 48 de ore, timp în care a fost interogat îndelung şi ţinut în izolare faţă de alţi deţinuţi. Acest fapt, combinat cu austeritatea condiţiilor de detenţie, rezultate din rapoartele Comitetului pentru prevenirea torturii, au fost create pentru a exercita o presiune psihologică asupra deţinuţilor şi pentru a slăbi dorinţa acestuia de a păstra tăcerea. Pentru a asigura echitatea procedurii, reclamantul ar fi trebuit să aibă acces la un avocat de la începutul interogatoriului său, ceea ce ar fi putut contrabalansa atmosfera intimidantă. Curtea a constatat că refuzul de a i se permite asistenţa unui avocat pentru o perioadă atât de lungă a adus atingere iremediabilă dreptului său la apărare şi este incompatibilă cu drepturile pe care art. 6 le acordă unui inculpat” [2]. În continuare, se vor accentua prevederile art. 105 alin. (1) CPP, potrivit cărora declaraţiile martorului sunt date orale sau scrise, depuse de acesta în cadrul audierii în condiţiile prezentului Cod, asupra oricăror circumstanţe care urmează să fie constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu aceştia. Având în vedere că potrivit art. 90 alin. (1) CPP – „martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanţă, precum şi persoana care face declaraţii, în modul prevăzut de prezentul Cod, în calitate de martor”, declaraţiile acestuia în cadrul procesului penal capătă o conotaţie aparte. Potrivit principiului liberei aprecieri a probelor, declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă ca şi celelalte mijloace de probă cu deosebirea că în timp ce declaraţiile bănuitului, învinuitului sau ale inculpatului, precum şi cele ale altor persoane participante la proces, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt colaborate cu alte probe, potrivit Codului de procedură penală. Declaraţiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiţionat. Aceasta conduce la ideea că în situaţia în care într-o cauză penală există un singur martor, organele judiciare îşi pot întemeia soluţia pe declaraţia acestuia dacă produce încredere deplină că relatează adevărul. Declaraţia unui singur martor considerată sinceră poate fi suficientă pentru condamnarea inculpatului dacă confirmă cu fermitate vinovăţia acestuia [3]. Considerăm că declaraţiile martorilor au un caracter relativ. Or, declaraţia care prin ea însăşi produce forţa probantă, trebuie examinată în raport cu persoana, cu sursa din care provine, cu faptul la care se referă, cu datele şi informaţiile furnizate. Principalele cauze ale relativităţii mărturiei sunt următoarele: 1. Imperfecţiunea organelor de simţ ale omului însoţite de o serie de factori obiectivi sau subiectivi care influenţează nu numai percepţia, ci şi procesul de memorare sau de redare a celor percepute; 2. Formarea unor opinii specifice organelor judiciare doritoare să vadă în declaraţia martorului o reproducere absolut fidelă a faptelor la care a asistat. În continuare, potrivit art. 111 alin. (2) CPP RM, declaraţiile şi audierea părţii vătămate se fac conform dispoziţiilor ce se referă la declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod corespunzător, iar potrivit art. 112 alin. (1) CPP RM, declaraţiile şi audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile se fac conform dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului, fiind aplicate în mod corespunzător. Partea civilă şi partea civilmente responsabilă dau explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii civilmente responsabile sunt, de regulă, prima sursă de informaţie a organelor de urmărire penală, deoarece datele furnizate servesc la strângerea probelor despre faptă şi făptuitor; în cazul în care relatările sunt exacte şi complete, acestea pot servi la lămurirea cauzei [4]. Dacă persoana vătămată prin infracţiune nu înţelege să participe la proces în calitate de parte vătămată şi nu se constituie parte civilă, poate fi ascultată în calitate de martor, pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei. Fiind interesate în soluţionarea cauzei, aceste părţi pot face declaraţii care să nu corespundă adevărului, în total sau în parte. În consecinţă, legea pune declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente, pe acelaşi plan din punctul de vedere al valorii probante, cu declaraţiile învinuitului sau inculpatului, astfel încât declaraţiile acestora, făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.