Normele juridico-penale ce fac parte din Partea specială a Codului penal care prevăd răspunderea penală pentru infracțiuni ce implică violență intrafamilială care în mod expres indică la existența unui raport special bazat pe relații interfamiliale dintre făptuitor și victimă sunt următoarele: lit.e1 ) alin.(2) art.145 CP RM (Omorul intenționat săvârșit asupra unui membru de familie); lit.b2 ) alin.(2) art.171 CP RM (Violul săvârşit asupra unui membru de familie); lit.b2 ) alin.(2) art.172 CP RM (Acţiuni violente cu caracter sexual săvârşite asupra unui membru de familie); lit.b) alin.(2) art.1751 CP RM (Acțiuni de ademenire a minorului în scopuri sexuale săvârșite de către un membru al familiei minorului, de către o persoană care locuia cu minorul sau de către persoana în a cărei îngrijire, sub a cărei protecție sau la a cărei educare ori tratament se află minorul); art.2011 CP RM (Violenţa în familie); art.3201 CP RM (Neexecutarea măsurilor din ordonanţa de protecţie a victimei violenţei în familie) [1]. Infracțiunile violente intrafamiliale posedă anumite trăsături specifice, și anume: atentează la două obiecte; metoda, locul, precum și anturajul săvârșirii infracțiunii conduc la urmări prejudiciabile suplimentare; forma vinovăției este totdeauna intenția, iar motivele sunt tipice familiale; subiectul infracțiunii posedă un anumit statut special (relații specifice între făptuitor și victimă) [2, p.48-49]. Atitudinea legiuitorului străin față de incidentele violenței intrafamiliale are următoarele tendințe: protecția victimelor ale violenței în familie se realizează atât prin crearea normelor juridico-penale speciale care incriminează violența în familie sau fapte conexe, precum și prin introducerea agravantelor în cadrul unor componențe infracționale împotriva vieții persoanei, sănătății acesteia, autonomiei sexuale etc.; tendința legislativă de a substitui incriminarea infracțiunilor intrafamiliale cu infracțiunile săvârșite împotriva femeilor și împotriva minorilor; în majoritatea codurilor penale, violența în familie este expres definită nu doar ca violență fizică sau psihică, dar și ca violență sexuală, precum și lipsirea sau restricționarea libertății fizice a victimei [3, p.51-52]. Considerăm că există nevoia obiectivă de protecție a victimelor violenței în familie din partea Statului, iar imixtiunea în viață privată a membrilor de familie se impune a fi nu doar permisibilă, dar și necesară. Totodată, pentru a cade sub incidența articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului [4], relele tratamente aplicate victimelor violenței în familie trebuie să atingă un nivel minim de severitate. Aprecierea acestui minim este relativă și depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi: natura și contextul tratamentelor; durata acestora; efectele sale fizice și psihice și în anumite cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [5, p.55-56]. Familia, în sensul juridico-penal, reprezintă un grup social de persoane unite prin relații de consangvinitate, căsnicie comună și legături afective, fundamentate pe obligațiuni reciproce de ordin moral și legal, care decurg din căsătorie, concubinaj, rudenie sau adopție. În lumina ultimelor modificări legislative, susținem atitudinea de non-discriminare a legiuitorului față de persoane agresate aflate în căsătorie oficială și față de persoane aflate în relații faptice (concubinaj). Ținând cont de experiența pozitivă a mai multor state, unde legea penală protejează în mod egal oricare persoană care se află în orice formă de conlocuire a partenerilor, iar „calitatea” și „durata” relației sunt apreciate la discreția instanței de judecată. Conceptul violenței în familie desemnează un fenomen criminologic și nu poate fi definit într-o accepțiune pur juridico-penală. Astfel, violenţa în familie constituie o ameninţare sau o provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unui prejudiciu fizic, moral sau material cauzat, ce se caracterizează prin tendința constantă de escaladare și unei probabilități majore de repititivitate, în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu [2, p.54-55]. Prin urmare, denumirea articolului 2011 CP RM nu este care incriminează violența în familie sau fapte conexe, precum și prin introducerea agravantelor în cadrul unor componențe infracționale împotriva vieții persoanei, sănătății acesteia, autonomiei sexuale etc.; tendința legislativă de a substitui incriminarea infracțiunilor intrafamiliale cu infracțiunile săvârșite împotriva femeilor și împotriva minorilor; în majoritatea codurilor penale, violența în familie este expres definită nu doar ca violență fizică sau psihică, dar și ca violență sexuală, precum și lipsirea sau restricționarea libertății fizice a victimei [3, p.51-52]. Considerăm că există nevoia obiectivă de protecție a victimelor violenței în familie din partea Statului, iar imixtiunea în viață privată a membrilor de familie se impune a fi nu doar permisibilă, dar și necesară. Totodată, pentru a cade sub incidența articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului [4], relele tratamente aplicate victimelor violenței în familie trebuie să atingă un nivel minim de severitate. Aprecierea acestui minim este relativă și depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi: natura și contextul tratamentelor; durata acestora; efectele sale fizice și psihice și în anumite cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [5, p.55-56]. Familia, în sensul juridico-penal, reprezintă un grup social de persoane unite prin relații de consangvinitate, căsnicie comună și legături afective, fundamentate pe obligațiuni reciproce de ordin moral și legal, care decurg din căsătorie, concubinaj, rudenie sau adopție. În lumina ultimelor modificări legislative, susținem atitudinea de non-discriminare a legiuitorului față de persoane agresate aflate în căsătorie oficială și față de persoane aflate în relații faptice (concubinaj). Ținând cont de experiența pozitivă a mai multor state, unde legea penală protejează în mod egal oricare persoană care se află în orice formă de conlocuire a partenerilor, iar „calitatea” și „durata” relației sunt apreciate la discreția instanței de judecată. Conceptul violenței în familie desemnează un fenomen criminologic și nu poate fi definit într-o accepțiune pur juridico-penală. Astfel, violenţa în familie constituie o ameninţare sau o provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unui prejudiciu fizic, moral sau material cauzat, ce se caracterizează prin tendința constantă de escaladare și unei probabilități majore de repititivitate, în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu [2, p.54-55]. Prin urmare, denumirea articolului 2011 CP RM nu este corectă din punctul de vedere al tehnicii legislative, analogic cum nu ar fi corect să utilizăm noțiunile de „terorism”, „corupție” etc. la definitivarea actului terorist sau a unui act de corupere în sensul juridicopenal. Legea penală pedepsește nu fenomene în întregime, ci fapte concrete, iar în baza prevederilor din alin.(2) art.6 CP RM (Principiul caracterului personal al răspunderii penale), răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvârşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală. Pe cale de consecință, suntem de opinie că denumirea articolului urmează a fi modificată, în așa mod încât să reiasă logic că legea penală pedepsește fapta de violență în familie și nu fenomenul. Considerăm că denumirea actuală a art.2011 CP RM „Violență în familie” urmează a fi concretizată având următoarea redacție „Acte de violență în familie”. Deşi „dreptul la corecţie” al persoanei obligate legal faţă de minor de a-l creşte şi educa nu este prevăzut explicit, acesta subzistă totuşi prin însuşi conţinutul dispoziţiei normei de incriminare care sancţionează violența în familie (art.2011 CP RM) numai abuzul sau excesul de corecţie prin măsuri sau tratamente care acţionează în sens contrar drepturilor, libertăților și intereselor copilului şi îi pun în primejdie gravă dezvoltarea lui fizică, intelectuală sau morală [6, p.60-61]. Pornind de la conținutul dispoziției art.2011 CP RM, este evident că forma violenței în familie, cum ar fi violența sexuală, nu este cuprinsă de norma juridico-penală actuală depășind limitele componenței analizate și urmează a fi calificată în conformitate cu prevederile capitolului IV al Părții speciale a Codului penal „Infracțiuni privind viața sexuală”. Calificarea oricărui atentat cu caracter sexual asupra victimei adulte sau asupra copilului depășește limitele art.2011 CP RM și urmează a fi calificat în funcție de împrejurările cauzei în baza art.171-175 CP RM cu indicarea tuturor semnelor calificative. În cazul determinării la sinucidere sau la tentativa de sinucidere, victima este adusă în situația de a lua hotărârea de a se sinucide, fie insuflându-i-se ideea de sinucidere, fie prin convingerea victimei. Hotărârea de a se sinucide o ia întotdeauna victima. Dimpotrivă, dacă victima nu a decis liber asupra îndemnului venit de la făptuitor, ci a fost constrânsă de acesta să se sinucidă, fapta trebuie calificată ca omor. Semnul obligatoriu este stabilirea legăturii de cauzalitate dintre actele de violență în familie și sinuciderea victimei sau tentativa de sinucidere. Pentru calificarea celor comise de făptuitor în baza lit.b) alin.(3) art.2011 CP RM, trebuie de stabilit că partea vătămată a dorit în realitate săvârșirea actului de suicid, și nu să îl însceneze. Evidențiem că în cadrul tuturor modalităților infracționale ale violenței în familie legiuitorul operează cu prezumpția cunoașterii legăturii de familie existente între făptuitor și victimă. Această prezumpție are un efect juridic deosebit. Specificul unei astfel de prezumpții constă în faptul că gradul de probabilitate a acestei „cunoașteri” crește substanțial în așa o măsură, încât această prezumpție devine incontestabilă. Astfel, în momentul săvârșirii infracțiunilor examinate, făptuitorul trebuie să știe sau să admită că este membru al familiei victimei și să urmărească săvârșirea infracțiunii nu asupra oricui, ci asupra persoanei având respectiva calitate specială. Violența poate presupune manifestarea doar a intenției în raport cu prejudiciile pe care le implică. Violența în familie are ca scop impunerea și câștigarea unei poziții dominante de putere, intimidare şi control asupra partenerului/victimei sau asupra unui alt membru al familiei, precum și menținerea controlul în relație.