Sistemul de drept penal medieval românesc este un subiect interdisciplinar demn de atenţie din partea cercetătorilor şi specialiştilor din mediul ştiinţific. De fapt, problema esenţială pusă în discuţii şi dezbateri de către specialiştii din domeniile interdisciplinare este de a afla cum s-a procedat în aplicarea sancţiunilor, fiind o mulţime de variante de pedepse doar în cazul unei infracţiuni. Este cunoscut faptul că normele juridice medievale acordau judecătorului libertate în condamnarea şi executarea inculpatului, totuşi normele de drept şi în special de drept penal sunt un domeniu constant, existenţa unor cerinţe concrete pentru sancţiuni la sigur au fost. Materialele documentare acumulate în urma investigaţiilor şi studierii crimelor şi a pedepselor în Ţara Românească şi Moldova au permis reconstituirea unor aspecte ale dreptului penal şi dreptului procesual penal din Ţările Române. După posibilităţile de reconstituire ale infracţiunilor şi pedepselor aplicabile faţă de infractor, acestea erau foarte variate. În majoritatea cazurilor, infracţiunile contra statului (hiclenie, calpuzanul, falsificarea actelor etc.) erau sancţionate de către legislaţia medievală cu moartea. Metodele de executare fiind variabile la voia Domnului, fiind cunoscute mai multe moduri de a pedepsi: decapitarea, strangularea, tragerea în ţeapă, arderea de viu, etc. Infracţiunile contra statului erau judecate doar de către Domn, care era un drept exclusiv al său [1]. Infracţiunile contra vieţii erau sancţionate prin achitarea unei gloabe care valora cât costul vieţii victimei, iar în cazul dacă infractorul nu dispunea de mijloace de plată era condamnat la moarte prin spânzurare. Infracţiunile contra patrimoniului, ca de exemplu furtul, se pedepseau cu aplicarea unei gloabe ce de obicei costa cât valoarea bunului furat sau dublu. Recidiva se sancţiona cu pedepse corporale ca tăierea cartilajului la nas sau a unui fragment de la o ureche, în situaţia că era a treia încercare/infracţiune reuşită de furt, infractorul era condamnat la moarte. Tâlhăria se sancţiona prin strangulare, ridicare în furci sau în ţeapă. Escrocheria se pedepsea cu ţintuirea cu un cui a urechii infractorului de un stâlp [2]. Infracţiunile contra familiei (bigamia, incestul) se pedepseau cu bătăi, plimbarea infractorilor goi pe spatele unui măgar prin târg. Infracţiunile contra normelor de convieţuire socială (seducţia, adulterul, violul), în majoritatea cazurilor, se sancţionau cu achitarea unei gloabe, bătăi publice şi mustrarea infractorului. În cazurile de adulter soţul/soţia depistat de infidelitate conjugală putea fi omorât de cealaltă parte [3]. Infracţiunile contra justiţiei (calomnia, sudalma, jurământ strâmb) se sancţionau, în majoritatea cazurilor, prin pedepse pecuniare cunoscută ca gloaba, în unele cazuri se aplicau pedepse corporale ca mustrarea, bătaia şi aplicarea fierului roşu pe obraz [4]. În Ţările Române recidiva era cunoscută de către normele juridice, prima infracţiune se sancţiona cu bătaia sau cu amenda sau se utilizau ambele, la a doua sau a treia crimă pedepsele erau mult mai crude. Cruzimea cu care erau aplicate pedepsele aveau scopul de a-i îngrozi pe potenţialii infractori. Azilul în biserică era un drept pentru criminali şi un obicei pentru feţele bisericeşti care acordau adăpost infractorilor mărunţi. Biserica nu acorda sprijin infractorilor învinuiţi de: viol, răpire de femei şi fete, adulter şi homicid. Actualmente legislaţia Republicii Moldova nu acordă dreptul bisericii de a ascunde şi adăposti infractorii, iar orice faţă bisericească care va ajuta un criminal va fi trasă la răspundere. Cu pedepsele capitale se condamnau infracţiunile foarte grave şi în caz de recidivă. Cele mai utilizate pedepse erau: decapitarea, spânzurătoarea, tragerea în ţeapă şi arderea pe rug. Dintre pedepsele corporale se folosea cel mai des bătaia şi în special bătaia tălpilor cu nuiele. Se aplica în special vinovatului în temniţă, de obicei în public, fie la scara domnească sau la poarta curţii, pe străzile oraşului şi în târg. În hrisoave se întâlnesc ca locuri de pedeapsă târg sau uliţa. În aceste cazuri, bătaia era însoţită şi de purtatul vinovatului pe uliţă, prin târg să-l vadă toată lumea. În dreptul Ţărilor Române exista o sancţiune specială cunoscută ca ruşinarea pe urma căruia persoana rămânea fără cinste în faţa tuturor şi fără credinţă, nu avea dreptul să dispună de averea sa şi nici de a o moşteni. Pedeapsa cea mai utilizată în Ţările Române a fost amenda sau gloaba. Sancţiunile pecuniare se achitau de obicei în capete de bovine, ovine şi cabaline. Sate întregi se puteau risipi, ceea ce se explică prin împrejurarea că în materie penală, ca şi în alte domenii, exista răspunderea colectivă. Subiecţi ai infracţiunii puteau deveni numai oamenii liberi. Dreptul penal al epocii cunoştea noţiuni ca: recidiva, legitima apărare, circumstanţe atenuante şi circumstanţe agravante. Nu era recunoscută noţiunea de coparticipare; toţi participanţii, indiferent de gradul de implicare, erau pedepsiţi la fel. Ca circumstanţe atenuante se considerau: vârsta minoră sau cea înaintată; defecte psihice; săvârşirea infracţiunii în stare de ebrietate; săvârşirea infracţiunii de către un nobil; săvârşirea infracţiunii din mânie; săvârşirea infracţiunii dacă obiceiul ţării permitea răzbunare; ascultarea de ordine; slăbiciunea fizică; somnul; dragostea care era echivalată de normele juridice cu beţia. Circumstanţe agravante se considerau atentatul la viaţa domnitorului, boierilor, feţelor bisericeşti, şi infracţiunile unde obiectul crimei ţinea de patrimoniul bisericesc şi al statului. Dreptul cutumiar diviza infracţiunile în grave sau mari şi uşoare, sau mici. Limitele dintre acestea nu erau precizate, de aici şi posibilitatea interpretărilor şi abuzurilor din partea celor chemaţi să le aplice. Din documentele vremurilor de atunci se poate trage concluzia că infracţiunile grave erau îndreptate împotriva intereselor statului şi ale feudalilor, iar cele uşoare erau vechile fapte incriminate de regulile cutumiare. Infracţiunea era tratată ca o faptă ilegală care aduce daune materiale, fizice, morale, sfatului, domnitorului şi persoanelor fizice. În statele medievale româneşti, persoanele cu atribuţii judecătoreşti erau: Domnitorul, vornicii, pârcălabii, banul ş.a. În dreptul procesualpenal din Ţările Române, probele erau de două tipuri: scrise şi orale. Probele scrise erau documentele şi hrisoavele. Probele orale erau martorii şi jurătorii [5]. Erau permise căile de atac de la judecata de ţinut la judecata Domnului şi Divanului, şi redeschiderea cauzei în timpul altui Domn. Acţiunea în justiţie se punea în mişcare prin jaloba reclamantului. Dezbaterile erau orale şi contradictorii, părţile erau convocate prin aprozi, cu ţidule de chemare, hotărârile se pronunţau în scris. Nimeni nu putea fi judecat fără a i se fi dat posibilitatea de a se apăra. Dreptul medieval român cunoştea apelul şi se respecta principiul de două nivele de jurisdicţie. Din nefericire, se ignora principiul autorităţii lucrului judecat. Distribuirea justiţiei fiind un atribut al Domnului, care-l exercita atât direct, cât şi prin delegaţiune. Este explicabil că nestatornicia hotărârilor vieţii politice ar fi dus la nestatornicia hotărârilor definitive. Dreptul român medieval e dominat de principiul egalităţii în faţa justiţiei, principiu pe care apusul nu l-a proclamat decât mult mai târziu. Acelaşi respect pentru ideea de drept în sine a făcut ca, în Ţările Române, străinii să fie puşi pe picior de egalitate cu băştinaşii. Ideea că justiţia e singura cale de drept, deschisă tuturor, fără deosebire strâns legată de principiul de mai sus, nu e lăsată la simţul şi priceperea fiecăruia, dar proclamată ca principiu fundamental, prin numeroase aplicaţii în cele mai vechi timpuri. În domeniul formelor procedurale, dreptul medieval român nu are nicio legătură cu dreptul procedural actual. Dreptul nou nu a ieşit deci din conştiinţa poporului român, nu este opera originală juridică a acestuia. Totuşi între această conştiinţă juridică şi dreptul acesta, care ar fi trebuit să o exprime, nu a existat dezacord. Asimilarea s-a făcut destul de uşor atât din cauza structurii sufleteşti şi morale a poporului în care intrau reminiscenţe romane, cât şi din cauza atingerii directe pe care le-am avut cu dreptul roman prin vechile pravile copiate după legiuirile bizantine şi cu principiile moderne ale dreptului apusean.