Limbajul nonverbal, concretizat în gesturi, mimică, postură, prezența personală, poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală. Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea nonverbală are o mai mare precocitate, bazându-se atât pe comportamente înnăscute și expresive ale afectelor și emoțiilor, cât și pe cele dobândite prin învățare sau imitație. La fel ca și paraverbalul, nonverbalul este canalul predilect al comunicării afective atitudinale, contribuind la stabilirea dimensiunii relaționale a actului comunicativ. Despre teatru se vorbeşte în termenii structurii ambivalente care îi defineşte identitatea. Text şi spectacol, acesta reuneşte mai întâi de toate datele unei lumi pe care o reflectă necondiționat, ca o copie mai mult distorsionată. Privit în dimensiunea sa spectaculară, teatrul contemporan este un fenomen fascinant, aflat într-o permanentă schimbare, sau mai bine zis reconstrucție. Mobilitatea interioară trădează grija pentru un nou limbaj artistic, un limbaj capabil de a redefini nu numai categoriile specifice artei spectaculare, ci existența umană însăși, a cărei reflectare este. În condiţiile societăţii de astăzi, în care comunicarea umană este pusă sub semn strigător, actul de comunicare în teatru este deja complicat de multitudinea de planuri ale enunţării, care dă naștere altor forme noi. Departe de a se constitui într-un eşec al teatrului, criza limbajului articulat a determinat un examen atent al comunicării dintre oameni, urmărindu-se eliminarea factorilor aşa zişi artificiali. In rezultat elementele considerate drept accesorii sunt recunoscute ca făcând parte din procesul comunicațional. Faptul că în teatrul contemporan cuvântului îi este refuzată întâietatea semnificării, poate avea mai multe cauze. Cea mai importantă dintre ele ni se pare puterea de transmitere superioară a limbajului nonverbal în raport cu cel verbal, fie acesta şi sprijinit de accesoriile modulatorii ale vocii. Încercând să dea o explicaţie în acest sens, Michael Argyle afirmă în Bodily Communication că probabil limbajul nonverbal dispune de o mai mare primitivitate si directivitate. Tot el scoate în evidenţă o altă calitate a limbajului nonverbal, şi anume posibilitatea acestuia de a voala mesaje care, în cuvinte, ar putea fi considerate drept dure sau nepotrivite. Aşadar, comunicarea gestuală este, în acelaşi timp mai primitivă şi mai elegantă. Raporturile pe care gestul, ca infrasistem nonverbal, le întreţine cu infrasistemul verbal reprezintă subiectul mai multor controverse. Semiotica teatrală de astăzi vede în gest un semn de sine stătător, independent de limbajul articulat, şi consideră că teatrul a devenit dintr-un spaţiu al cuvântului, un spaţiu al gestului şi al manifestării corporale. Comunicarea teatrală se lărgeşte ca sens şi se esenţializează ca gest. Stereotipiei inevitabile a limbajului articulat, i se preferă bogăţia şi spontaneitatea mişcării naturale a corpului. La fel ca în cazul artelor plastice este vorba despre transferul dinspre arta imitativă spre cea simbolică. Dacă arta imitativă presupune „imitarea fără menajamente sau iluzionarea”, arta simbolică realizează „schimbarea evenimentelor empirice într-o configuraţie cauzală. Utilizând limbajul nonverbal, teatrul contemporan se constituie într-o artă simbolică. Artistul contemporan – fie el regizor, actor – refuză imitaţia. Instaurator de simboluri, teatrul contemporan priveşte înapoi atât pentru a găsi ritmul pierdut şi de acolo înainte pentru a da naştere unor noi configuraţii şi reţele de sensuri.