Spre deosebire de alte forme de teatru, în special de cel aristotelic, în care realitatea este transfigurată artistic, iar spectatorul trăiește starea de catharsis, Teatrul documentar se remarcă printr-o reproducere fidelă, exactă a realului, având la bază investigația, cercetarea documentelor de arhivă, a biografiilor, interviul etc., implicând fenomenul deteatralizării ca demers regizoral, implicându-l pe spectator în acțiune în calitate de observator, participant, actor, critic etc. Teatrul documentar este împărţit în mod convenţional în mai multe tipuri: 1) Teatrul documentului sau documentarul propriu zis, caracteristica principală a căruia este orientarea socio-politică. Genul Teatrului documentar include piese de teatru elaborate în baza documentelor, articolelor din ziare și reviste, datelor statistice și rapoartelor guvernamentale, stenogramelor proceselor de judecată, istoriilor reale, interviurilor adaptate. Alături de surse documentare, echipa de creație îmbină în text elemente de ficțiune, filme documentare. Multe dintre spectacolele genului au o structură dramatică tradiţională; 2) Verbatim - utilizează cu exactitate doar discursuri, monologuri obținute prin intermediul intervievării anumitor persoane. Echipa de creație, coordonată de regizor sau dramaturg, se infiltrează în anumite zone comunitare, coabitează împreună cu acestea, discută cu respondenții care acceptă statutul de obiect al spectacolului documentar, înregistrând interviuri cu aceștia. Interviurile nu livrează doar discursuri, istorii de viață și opinii, dar și informații cu privire la stereotipurile comportamentale, modul de vorbire, articularea, intonația vocii, limbajul gestual etc.; 3) Teatrul martorului, o formă de teatru documentar în care persoana în sine este „documentul”, donatorul de informaţii devine artist, „interpretând” propriul său monolog, structurat ca urmare a conversaţiilor cu dramaturgul. Teatrul documentar propriu-zis are orientare socio-politică și tratează subiecte legate de războaie, dezastre, crize sociale, genocide și alte tulburări globale. Primul dramaturg al genului este considerat Georg Büchner (1813-1837), autorul textului Moartea lui Danton, elaborat în baza surselor primare - discursurile și mărturiile revoluționarilor francezi. În forma sa modernă, teatrul documentar îl are ca promotor pe Erwin Piscator (1893-1966), care și-a creat spectacolele centrându-se pe conflictele dintre păturile sociale şi structurile guvernamentale. Spectacologia piscatoriană a îmbinat o multitudine de elemente documentare - stenograme ale proceselor juridice, acte istorice, cazuri reale, discursuri și biografii ale politicienilor influenți, filme documentare, fotografii din război ș.a. cu scopul de a apropia arta teatrală de omul simplu, de realitatea imediată cu care se confruntă contemporaneitatea. Peter Weiss este cel mai reprezentativ autor de teatru documentar ai anilor ’60 și ’70. Printre cele mai valoroase piese de teatru ale sale se numără Persecuţia şi asasinarea lui Jean-Paul Marat reprezentată de trupa de jucători ai ospiciului din Charenton sub îndrumarea marchizului de Sade și Investigarea care prezintă un montaj al protocoalelor proceselor de judecată din Frankfurt asupra funcționarilor de la Auschwitz. Regizorul român și co-fondatorul teatrului MACAZ, David Schwartz, susține că teatrul pe care-l practică împreună cu colegii săi este unul politic, afirmând ideea că tot teatrul trebuie să se numească „politic”. Cele nouă texte incluse în volumul coordonat de Dawid Schwartz și Mihaela Michailov „Teatrul politic 2009-2017”, au la bază un amplu proces de documentare realizat de întreaga echipă și utilizează surse primare și secundare în structură, investigând existența cotidiană a unor comunități afectate de schimbările politice și sociale care au avut loc începând cu anii ’90, documentând situația economică, viața socială în perioada post-socialistă. Piesele cuprinse în culegerea Chișinău, 7 aprilie. Teatru document sunt scrise de martorii direcți ai evenimentelor – dramaturgii Irina Nechit, Mihai Fusu, Dumitru Crudu, Constantin Cheianu. Majoritatea autorilor îmbină documentul cu ficțiunea. În piese, autorii elucidează istoria recentă, evenimentele care s-au desfășurat la Chișinău în luna aprilie: fraudarea alegerilor parlamentare de Partidul Comuniștilor, protestele tinerilor în Piața Marii Adunări Naționale, acțiunile violente a unităților speciale ale poliției asupra manifestanților, torturile, bătăile tinerilor în comisariatele de poliție, moartea lui Valeriu Boboc, înființarea Alianței pentru Integrarea Europeană etc. Teatrul documentar surprinde și înregistrează peisajul schimbător al realităților socio-politice, denunță crizele sociale, defectele sistemice, iar activitatea socială efectuată de spectacolele bazate pe fapte reale nu rămâne fără consecinţe. Spectacolul documentar are sarcina nu doar să prezinte realitatea înconjurătoare, ci și să ne determine să schimbăm spre bine aceste realități.