Toate teoriile despre arta actorului presupun un punct de întâlnire. Nu are importanţă unde se află acest punct, important este ca acesta să existe, să definească obiectivele de urmat şi să conducă spre aceleaşi finalităţi. În şcolile de teatru nu este înţeles corect întotdeauna termenul de metodă. Persistă şi alte neclarităţi. Astfel, „actorie” nu este acelaşi lucru cu arta actorului, interpretare nu e sinonim cu creaţie, după cum a învăţa nu înseamnă a asimila un sistem. În Atelierul experimental, noi căutăm calea, procesul sau ansamblul de procedee prin care se poate ajunge la aflarea propriilor soluţii, la propriile adevăruri. Într-un cuvânt, căutăm metoda. Marile şcoli de artă dramatică şi iluştrii pedagogi de teatru (Stanislavski, Tairov, Meyerhold, Mihael Cehov, Grotowski) au urmărit să descopere drumul spre centrul iradiant al creativităţii actorului, care, odată activat, declanşează în mod natural fenomenul miraculos prin care se împlinesc toate aspectele apariţiei pe lume a personajului viu. Şi, ca să-l cităm pe Ion Cojar, esenţial pentru actor este „ce i se întâmplă” pe parcursul actului scenic şi nu „ce” şi „cum face”. În ce priveşte deosebirea între adevăr şi fals, stă în puterea interpretului scenic de a realiza că nu trebuie să „pre-facă” şi „să se prefacă” pe ceea ce este deja cunoscut, ci să exploreze ceva necunoscut şi imprevizibil, adică să creeze. Teatrul şi şcoala de teatru sunt două realităţi diferite, cu principii şi scopuri diferite. În cadrul teatrului, opera finită este, evident, spectacolul. Ceea ce interesează este ce se obţine şi nu modul cum se săvârşeşte. În şcoala de teatru, important este studentul şi ceea ce el dobândeşte de la profesorul lui. Şi aici nu ne referim la soluţii date de acesta, ci la sugestii şi metode, care, bine aplicate, pot scoate la iveală adevăruri pe care tinerii nici cu gândul nu le-au gândit. Aşadar, „şcoala e în serviciul omului şi aparţine în mod indubitabil filosofiei metodei” (Ion Cojar, O poetică a artei actorului, p. 89).