În secolul al XVI-lea, doar artiștii aveau suficiente dexterități și instrumente pentru a-și crea autoportrete. În 1839, Robert Cornelius a făcut prima fotografie în istorie, care ar fi, conform standardelor actuale, catalogată ca selfie: o fotografie autoportret, realizată digital, în mod tipic pentru a fi postată pe rețele de socializare, cel mai curând – pe Instagram. În 2013, cuvântul selfie a fost declarat de către Oxford English Dictionary ca fiind cuvântul anului. Iar deja în 2014, conform statisticilor Google, aproximativ 93 de milioane de selfie-uri se făceau zilnic numai pe dispozitivele Android. Progresul tehnic și camera frontală au echipat dorința de autoexprimare a publicului larg. Rezultatele nu s-au lăsat așteptate în lumea muzeelor: actualmente, o vizită la orice muzeu major de artă te expune unui număr considerabil de vizitatori, care, aparent, ajung acolo cu un singur scop – să-și facă un selfie pe fundalul capodoperei centrale. La Louvre, oamenii fac ore de așteptare pentru cele 2 minute de încercări năprasnice de a-și face un selfie cu Mona Lisa lui da Vinci, așezată la metri distanță de securitate și zădărnicind cele mai multe din tentativele autoportretizării. Același lucru la Prado, cu Grădina desfățărilor umane a lui Bosh. O serie de muzee au reacționat dur împotriva noului trend. Metropolitan Museum, MOMA, Brooklyn Museum, Cooper Hewitt Museum, Guggenheim Museum, Frick, Whitney și American Museum of Natural History: toate au interzis selfie-stick-urile. Însă cererea, în mod firesc, a trezit și oferta în sânul lumii muzeistice. Vorbim aici despre muzeele și expozițiile "made-for-Instagram", care au început să se prolifereze undeva după 2015-2016. Pe lângă conștientizarea necesității prezenței pe mediile sociale și posibilității monetizării masive, cei, care au stat la baza acestor muzee și expoziții (de obicei, tineri în jurul 25-30 de ani) s-au îndepărtat de viziunea că selfie ar fi o doar o formă neînsuflețită de auto-promovare, subsemnând la ideea că ele sunt de fapt un mijloc modern de exprimare vizuală și comunicare care ar trebui să fie luate în serios. Pentru că, în cele din urmă, spun ei, multe selfie-uri prezintă operele de arte încadrate în mod conștient în ceea ce privește compoziția, culoarea, iluminatul și fundalul. Astfel, muzeele și spațiile artistice precum Museum of Ice Cream NYC, 29 rooms, Color Factory și expozițiile precum Rain Room de Hannes Koch și Florian Ortkrass sau Fireflies on the Water de Yayoi Kusama oferă vizitatorilor spațiu, fundal, lumină, decor și intervalul de timp perfect pentru a-și face selfi-uri perfecte, care sunt ulterior postate pe rețele de socializare cu hashtag-ul corespunzător, augmentând popularitatea organizatorilor. Succesul la public este masiv, monetizarea – impresionantă. În acest articol vom încerca să ilustrăm dezbaterea despre poziția culturală a selfi-ului și locul său în peisajul vizual contemporan, încercând răspunsul la întrebarea dacă noile abordări muzeistice pot fi ele însele considerate a conține artă, și dacă răspunsul este pozitiv – în ce măsură pot transforma în artă selfie-urile?