Evreii sefarzi (sau de rit spaniol) sunt reprezentanți ai etniei care s-a format în Peninsula Iberică (teritoriile Spaniei și Portugaliei moderne) și vorbeau ladino. În istoriografie, există opinia că primii evrei care au apărut pe teritoriul principatului moldovenesc au fost tocmai evreii sefarzi. Se poate presupune că, în acest caz, putem vorbi despre comunitatea evreiască din Akkerman (Moncastro), care a existat acolo încă din perioada pre-moldovenească. Evreii care locuiau în această regiune, în mod evident, participau la comerțul din Marea Neagră și Marea Mediterană. Cert este însă ca se poate vorbi fără echivoc despre apariția evreilor sefarzi în sudul Basarabiei după cucerirea otomanilor în 1484 a cetăților Akkerman și Chilia din preajma Mării Negre, iar în 1538 a cetății Tighina. De-a lungul timpului, supușii Imperiului Otoman se mutau în aceste orașe, printre care și evreii sefarzi. Evreii sefarzi ajung în Imperiul Otoman după ce au fost expulzați din Spania (1492) și Portugalia (1496). Ei se stabilesc treptat în orașele Imperiului Otoman. Potrivit unor cercetători, după Balcani, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sefarzii se stabilesc și la Akkerman, Chilia, Tighina și în alte regiuni a Moldovei. Din aceeași perioadă, în principat au început să apară evrei, supuși ai Porții, care împrumutau bani celor ce râvneau la tronul Moldovei. Probabil, vracii domnitorilor moldoveni: Isaac a lui Ștefan cel Mare și Cohen a lui Vasile Lupu erau și ei sefarzi. Sefarzii, fiind supuși ai Porții, după încheierea Păcii de la București (1812), au părăsit cetățile turcești din Basarabia. Mai târziu, un număr mic dintre ei a migrat din Poartă și Principatul Moldovei în Basarabia rusească. Pierderea de către Principat a teritoriilor sale din sud, unde locuiau evreii sefarzi explică influența lor slabă asupra formării comunităților evreiești din Moldova și apoi Basarabia.