Educaţia culturală, ca resursă de viitor conectată la rădăcinile vii, trebuie să se afle în centrul preocupărilor societăţii actuale, căci dezvoltarea economică din deceniile post-comuniste s-a bazat pe decomunizarea decorului nostru mental dar și pe o ură de sine, exprimată prin urbanizarea galopantă a moravurilor, cu tot cu decompensările sale nevrotice. Tocmai în acest balans vechi-nou găsim paradoxul care ne va reconecta la o conștiință patrimonială funcțională: nu poți înțelege logica arhaică a românității tradiționale decât dacă ești complet urbanizat, cultivat, familiarizat cu antropologia culturală și oarecum obosit de propriul rafinament. Numai asemenea oameni au o percepție completă și corectă asupra creațiilor de patrimoniu străvechi, opace pentru cei mai mulți contemporani. Dacă optăm pentru o asemenea viziune, avem însă nevoie de o mai bună EDUCAȚIE. Noțiunea de patrimoniu este etimologic legată de cultura patriarhală, adică de o ancestralitate pe care corectitudinea politică, studiile de gen și secularismul o pun în criză. Nu suntem încă pe deplin naturali în schimburile culturale cu restul lumii occidentale, la periferia căreia ne aflăm și tocmai acest statut periferic, reflectat în mimetisme superficiale și complexe de inferioritate resentimentară, ne face să ne trăim crispați specificul național, inerțial legat de un imaginar rural, primitiv, deci rușinos. Avem nevoie (și) de o pedagogie bazată pe valorificarea patrimoniului cultural și a resurselor culturale care implică metode de predare active, o interpretare interdisciplinară şi un parteneriat între educaţie şi cultură, prin antrenarea metodelor de exprimare şi comunicare, aducând domeniile patrimoniului cultural identitar în lumea copiilor și a tinerilor. De aceea, Educația pentru patrimoniu cultural trebuie să devină un spațiu al dialogului aflat sub semnul diversității, bazat pe un potențial cultural identitar puternic, aflat (încă) în așteptarea descoperirii și a valorizării sale în ȘCOALĂ.