În luna decembrie a anului 1699, solia imperială a contelui de Oettingen a trecut prin Țara Românească, urmând itinerariul Viena – Constantinopol. Capelanul contelui, abatele Simperto, a descris somptuoasa solie compusă din 3 000 de persoane, care mergea la Constantinopol pentru a ratifica tratatul de la Karlowitz. Șederea îndelungată la Constantinopol le-a oferit participanților la solie „mănunchiul cel mai bogat de știri despre capitală, cu spectacolul ciumei”. Multiple scenarii ale „spectacolului ciumei” au fost narate de logografi, istorici și scriitori din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, având, în general, aceleași personaje centrale: Ciuma/ Ciumele, oamenii, Divinitatea, cioclii, demonii bolilor, strigoii, vârcolacii și moroii. La fel, decorul și recuzita „spectacolului ciumei” cuprindea unelte, produse și piese vestimentare caracteristice molimei: secera, coasa, usturoiul, pelinul, „vinerea ciumei”, „pomana ciumei” și „cămașa ciumei”. În datinile populare românești este descris obiceiul, conform căruia femeile îi făceau Ciumei o cămașă specială. O percepție imagologică a Ciumei din satul Hida, județul Sălaj, vine să explice de ce era necesar a țese cămașa miraculoasă. Ciuma era o femeie urâtă, bătrână și „tare păroasă”. După un anumit timp, „i se strica cămașa, atunci intra în sat și aducea cu ea boala, de-aia îi țeseau cămașa și i-o lăsau la hotar, să nu mai intre în sat”. Practicile magico-ritualice prevedeau confecționarea „cămășii ciumei”, numită și „ia ciumei” sau „cămașa de izbândă”. Această cămașă „era toarsă, țesută și cusută într-o seară de marți”. Se credea că Ciuma putea fi oprită prin agățarea „cămășii ciumei” într-un copac de pe hotarul satului. Ciuma, la vederea cămășii atârnate, se răzgândea și nu mai intra în sat, sau lua cămașa, mulțumindu-se cu ea,și lăsându-i „pe săteni nevătămați”.