În comunicare este abordată problema memoriei culturale și autodefinirii identitare în textul dramaturgic și în reprezentările teatrale. Pornind de la conceptele despre memorie, valabile la ora actuală în cercetările științifice, propunem o perspectivă asupra discursului dramaturgic și al celui teatral din punct de vedere al relației memorie culturală – identitate. Scopul investigației este de a demonstra rolul artei ca rezistență prin cultură, dar și funcția critică și cea autoreflexivă a memoriei culturale care, conform cercetătorilor J. și A. Assmann, este cea mai importantă formă a identității culturale. În acest sens, drept obiecte de referință au constituit texte dramaturgice și spectacole prin care sunt reliefate relația dintre memoria culturală și identitatea personală, etnică, socială, orientândune la ideile cercetătorilor menționați anterior precum că trecutul nu este un dat, ci un construct, este ideea pe care persoana sau un grup și-l face asupra lui, în procesul amintirii. Textul dramaturgic și discursul teatral devin astfel parte integrantă a „culturii amintirii” (J. Assmann), demonstrând cum funcționează, într-un context istoric anume, memoria individuală și cea socială. În urma analizei și interpretării unor discursuri artistice, relevăm specificul, modalitățile de manifestare și de păstrare a memoriei culturale în imaginarul artistic al dramaturgului Ion Druță și în viziunea regizorală a lui Ion Ungureanu și Alexandru Cozub. Rezistența prin artă ca formă de apărare a memoriei culturale este exprimată în textul dramaturgic al acestui autor, în primul rând, prin modul de manifestare a relației dintre memoria oficială – impusă de putere și memoria colectivă (sau alternativă), relevând, totodată, rolul memoriei culturale ca modalitate de identificare a personalității și a societății.