Fiu al lui Alexandru Hâjdău, nepot al lui Tadeu Hâjdău, Bogdan Petriceicu Haşdeu ocupă un loc de seamă în spectrul istoriografiei noastre naţionale. Născut la Cristineşti, în ţinutul Hotin, în 1838, va continua opera culturală promovată de tatăl său, Alexandru, dar şi a bunicului său, Tadeu Hâjdău, al cărui prenume i-a fost dat la naştere. Acum putem spune cu siguranţă că activitatea prodigioasă a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu s-a datorat, într-o bună măsură, unei tradiţii familiale de câteva generaţii, pe care a continuat-o şi a dus-o pe cele mai înalte culmi. Investigaţiile din ultima vreme arată că, în familie, nu numai că era o bibliotecă impresionantă, dar şi că din aceasta făceau parte mai multe cărţi de istorie, între care Letopiseţul Ţării Moldovei era la loc de seamă. Odată cu trecerea în Moldova, în 1856, a început o activitate enciclopedică pe mai multe planuri, între care preocupările de istorie ocupau locul de frunte. La acea oră, istoriografia românească modernă era la începuturi. Din păcate, nu mai era în viaţă deja Nicolae Bălcescu, iar activitatea istoriografică a lui Mihail Kogălniceanu era permanent „deranjată” de treburile statului. Odată cu formarea Societăţii Literare Române la 1866, din 1867 – Societatea Academică Română, iar din 1879 – Academia Română, tatăl său, Alexandru, a devenit membru fondator din partea Basarabiei, deşi aşa şi nu a reuşit să participe la lucrările acesteia, din cauza refuzului autorităţilor ruse de a-i elibera un paşaport. În anii 60, Bogdan Petriceicu Haşdeu a publicat mai multe studii istorice, dintre care cel mai important, fără îndoială, rămâne a fi Arhiva istorică a României, alături de Istoria critică a românilor şi Ioan vodă cel Cumplit. Fără îndoială că Bogdan Petriceicu Haşdeu a ocupat un loc de seamă în istoriografia românească modernă de la începuturile sale şi, cu siguranţă, a fost veriga centrală care a legat curentul paşoptist de istoricii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când încep să se manifeste un Alexandru D. Xenopol sau un Nicolae Iorga. Atunci erau timpuri de mari confruntări, între care şi confruntări ideologice, ştiinţifice, cu atât mai mult într-o istoriografie care se afla de abia la începuturile sale. Desigur că mai multe opinii şi idei nu corespundeau adevărului istoric, odată cu descoperirea noilor documente şi surse ale trecutului. Ceea ce putem spune cu siguranţă este că, pe de o parte, prin Bogdan Petriceicu Haşdeu, Basarabia a dat României unite un mare intelectual enciclopedist. Fără el nu se putea face legătura între curentele paşoptiste şi cel al criticismului istoric, sau, cel puţin, anume el este veriga care le leagă. Pe de altă parte, mai multe opinii, păreri şi concepte aruncate cu prea mare uşurinţă de aceiaşi corifei ai criticismului istoric, doar pentru că au fost spuse de Bogdan Petreiceicu Haşdeu, astăzi trebuie reluate, repuse pe tapet şi dată atenţia cuvenită, deoarece numai în literatura de specialitate românească acestea nu mai sunt luate în seamă, spre deosebire de vecinii noştri care le iau în calcul cu toată seriozitatea.