Pentru a-și asigura viitorul personal, dăinuirea familiei, dinastiei, comunității şi, în ultimă instanță, a speciei, generația adultă, responsabilă de asigurarea cu hrană și adăpost, trebuie sa-şi pregătească succesorii, adică să pregătească generația în creștere pentru a se încadra în procesul de muncă. Așadar, educația prin muncă este o necesitate obiectivă, generată de nevoile practice ale societății umane. Nu întâmplător, capacitatea omului de a munci (alături de cea de a procrea) stă la baza structurării societății în categorii de vârsta. Învățarea muncii şi a altor virtuţi la şcoala tradiţiei se axa pe principiul instruirii tuturor categoriilor de vârsta inferioare de către categoriile de varstă superioare, mai ales de către adulţi. De exemplu, un băietan (flăcăuan) la vârsta de 12-16 ani, de obicei, era instruit cum să muncescă de către fratele mai mare, care era flăcău (fecior) ori de către tatăl său. De multe ori aceștia lucrau împreună şi chiar exemplul lor servea drept model. Niciodata, însă, nu era instruit de fratele mai mic, băieţandru de vreo 7-11 ani. Asemenea situaţie ar fi fost considerată ruşinoasă, lipsită de demnitate. Educația prin muncă începea de la vârstă timpurie, pornind de la auto deservire și extinzându-se treptat la muncile în gospodărie şi în câmp. Din motive practice, precum și concepțional-mitologice, odată cu vârsta, se accentua diferențierea activităților de muncă în funcție de sex. Educaţia prin mincă se desfăsura cu precădere în cadrul familiei, având, de obicei, caracter individual, iar verificarea nivelului de pregătire avea loc de cele mai multe ori in cadrul comunităţii. Vrednicia în muncă oferea flăcăilor şi fetelor mari un loc corespunzător în concursul matrimonial. Circumstanţele menţionate stimulau tendinţa de a dobândi măiestrie în muncă.