De la alegerea terenului pentru casă și până la finalul construcției, țăranul român era preocupat ca locul în care își va trăi în mare parte viața să fie curat și protejat. Pământul unde au fost anterior hotare sau cel întinat de evenimente nefaste (moartea năprasnică a unui om, incendii, locurile pârjolite de lupte și războaie, cele pe care au fost cimitire sau, mai târziu, unde a fost gospodăria unui necreștin) nu era considerat propice pentru construcția unei locuințe. Pentru a alege un loc bun, erau practicate diferite ritualuri: se punea la colțurile viitoarei locuințe puțin grâu ori sare, se lăsă peste noapte un pahar cu apă, se urmărea comportamentul unui animal sau păsări, atunci când venea în contact cu terenul respectiv etc. Spațiul destinat construirii locuinței era purificat prin diverse metode, inclusiv prin aducerea de ofrande (pâine, bani), în intenția răscumpărării de la posesorii anteriori (spirite ale naturii, sufletul proprietarilor de cândva etc.). Obiceiul de a sacrifica o vietate (mai frecvent un cocoș), ce era pusă la temelia casei, de a începe construirea casei peste umbra cuiva și altele, aveau sensul de a însufleți casa, copiind, astfel, modelul creării lumii. Repetarea actului cosmogonic trebuia să aibă ca finalitate detașarea de haosul primordial și stabilirea echilibrului vital, conservarea stării de bine. Începând cu Marcel Mauss, Mircea Eliade și până astăzi, cercetătorii au fost preocupați de explicarea tradițiilor ce țin de construcția locuinței, subliniind că țăranul a acționat prin similitudine, dorind să repete actul creației divine, să reia mersul lumii. Menționăm că unele ritualuri demonstrează cunoștințele empirice ale poporului, cum ar fi cele bazate pe idei referitoare la câmpurile magnetice (grâul împrăștiat putea indica prezența unui câmp magnetic variabil, fapt ce putea induce necazuri din cauza fulgerelor) sau la gradul de umiditate prielnic pentru durabilitate și locuire (prezența unor plante, sarea umedă sau uscată).