Muzica de cult bizantină, artă prin excelență monodică, țesută doar din raporturi de succesivitate, nu s-a putut dispensa de efectele spațializării și ale concomitenței fonice. Mai mulți factori și-au dat concursul pentru ca melosul de resursă bizantină să se sustragă liniarității stricte și să-și adjudece – cu prinos pentru paleta lui expresivă – o serie de referințe verticale. Încercând o catalogare a acestor factori, realizăm că ei sunt, în parte, de ordin exterior (acea tradiție a vehiculării cântării liturgice răsăritene pe care o numim semioralitate/oralitate funciară, particularitățile de interpretare a melosului vizat: în grup vocal compact, în grup vocal cu detașarea solistului, în manieră responsorială, în manieră antifonică), în parte – de ordin interior, rezultând din principiile componistice acreditate de sistemul stilistic de care ne ocupăm (variația, improvizația, în strânsă legătură cu acestea – ornamentarea, acompaniamentul cu ison). Deși se lasă decantați teoretic, în practică toți factorii enumerați acționează ca un mănunchi sinergetic de circumstanțe care se potențează reciproc. Cea mai vizibilă referință verticală în muzica de cult bizantină este, desigur, acompaniamentul cu ison. Isonul (în limba greacă „isos” înseamnă egal, uniform, nivelat) desemnează vocea care însoțește firul melodic (în idiomurile stihiraric și papadic) printr-un sunet prelung ținut pe treapta întâia sau a cincea a modului (sau pe ambele simultan) și sonorizat, de regulă, cu vocala „a”. Folosit cu știință și îndemânare, isonul se arată a fi un mijloc de expresie de maxim randament; ciocnirea pe verticală a sunetelor melodiei cu sunetul/sunetele pedalei „dezvelește” substratul armoniei modale latente, adaugă discursului elemente de eterofonie și polifonie (și odată cu acestea, irizări coloristice savuroase), oferă celor interesați (compozitorilor) sugestii de proliferare multivocală a cântării monodice.