Un învăţământ adecvat societăţilor moderne şi democratice trebuie să se bazeze pe ideea că şcoala nu este doar un instrument de transmitere a cunoştinţelor, ci o instituţie socială în care elevii îşi formează abilităţi de cunoaştere şi sociale, care le vor permite integrarea şi adaptarea cu succes la transformările din cadrul societăţii, este un loc al formării şi dezvoltării personale, profesionale şi sociale a individului, în care se desfăşoară învăţarea, în strânsă legătură cu familia, comunitatea locală şi societatea ca întreg.  După 1990, în învăţământul românesc s-au produs numeroase transformări, care au vizat trecerea de la un sistem educaţional autoritarist şi centralist la un sistem adecvat unei societăţi democratice şi racordarea la învăţământul european. Ca urmare, priorităţile reformelor în învăţământul preuniversitar, după 1990, s-au axat pe următoarele dimensiuni: reformarea sistemului curricular; crearea/dezvoltarea sistemului educaţiei continue pentru adulţi; refacerea legăturilor dintre şcoală – comunitate, şcoală – mediul economic; îmbunătăţirea accesului şi a calităţii educaţiei pentru grupurile aflate în situaţie de risc; creşterea participării la educaţie; corelarea sistemului educaţional din România cu obiectivele și standardele europene; dezvoltarea sistemelor de orientare şi consiliere profesională; descentralizarea. Între direcţiile avute în vedere în cadrul reformei învăţământului românesc, reforma curriculară reprezintă segmentul esenţial, central, care se constituie acum ca o tematică distinctă în ştiinţele educaţiei. Programul reformei curriculare reprezintă un demers coerent de politică educaţională naţională, proiectat şi derulat în concordanţă cu tendinţele şi practicile europene curente.  În elaborarea noului Curriculum Naţional, considerat una dintre principalele opere intelectuale ale ultimului deceniu din sec.XX, s-au avut în vedere următoarele repere fundamentale (Cartea Albă a reformei învăţământului, 1998): raportarea la dinamica şi la necesităţile actuale, precum şi la finalităţile de perspectivă ale sistemului românesc de învăţământ, generate de evoluţiile societăţii şi formulate în diverse documente de politică educaţională; raportarea la tendinţele actuale şi la criteriile internaţionale general acceptate în domeniul reformelor curriculare; raportarea la acele tradiţii ale sistemului românesc de învăţământ care sunt pertinente din punctul de vedere al reformei în curs.  Prezentul Curriculum pentru învăţământul preşcolar se remarcă printr-o abordare sistemică şi integratoare, fiindu-i caracteristice următoarele atribute:extensie, echilibru, relevanţă, diferenţiere, progresie şi continuitate. Domeniile experienţiale se prezintă ca nişte câmpuri cognitive integrate, care transcend graniţele dintre discipline, fiind apropiate de domeniile tradiţionale de dezvoltare a copilului: dezvoltare fizică, sănătate şi igienă personală; dezvoltare socioemoţională; dezvoltare a limbajului şi a comunicării; dezvoltare cognitivă; capacităţi şi atitudini de învăţare. Planul de învăţământ şi domeniile experienţiale permit o parcurgere integrată, interdisciplinară a conţinuturilor, cu centrarea demersurilor educaţionale pe copil. În contextul unei învăţări centrate pe copil, tipurile de activităţi de învăţare prevăzute de Planul de învăţământ sunt grupate în trei categorii: activităţi pe domenii experienţiale: sunt activităţi integrate sau pe discipline desfăşurate în cadrul unor proiecte planificate, în funcţie de cele şase teme mari propuse de curriculum, de nivelul de vârstă, de nevoile şi interesele copiilor din grupă; jocuri şi activităţi didactice alese; activităţi de dezvoltare personală. Tendinţele promovate de prezentul curriculum accentuează următoarele direcţii de acţiune: diversificarea strategiilor de predare-învăţare-evaluare, cu accent pe metodele activ-participative, favorizarea dezvoltării libere a copilului, implicarea şi participarea părinţilor la educaţia copiilor, promovarea conceptului de „dezvoltare globală a copilului”. Studierea disciplinei Ştiinţele naturii în învăţământul primar, clasele a III-a și a IV-a, oferă elevilor posibilitatea de a parcurge calea de la cunoştinţe preştiinţifice la experimentarea şi înţelegerea unor legi universale, obiective, prin care omul transformă natura în beneficiul său. În vederea realizării obiectivelor disciplinei, se impune o deplasare a demersului didactic de la „ce se învaţă” la „de ce se învaţă”, accentuându-se înţelegerea şi aplicarea cunoştinţelor. În acest mod, se stimulează interesul de cunoaştere al copilului și se accentuează caracterul formativ al procesului de învăţământ. Programa de Ştiinţe ale naturii pentru clasele a III-a şi a IV-a propune studiul integrat al ştiinţelor naturii, printr-o structurare a problemelor abordate pe baza unor teme integratoare corespunzătoare capacităţii de înţelegere a copilului. Prin abordarea interdisciplinară a ştiinţelor naturii, se asigură posibilitatea stabilirii unor conexiuni între fenomene, procese, precum şi implicarea elevilor în activităţi de observare, experimentare, valorificarea experienţei lor şi dezvoltarea capacităţii de integrare a cunoştinţelor noi în schemele cognitive proprii.