Analiza literaturii ştiinţifice şi a datelor proprii prin prisma sanocreatologiei privind problema în cauză [1-4] a relevat că, pornind de la conceptul sănătăţii psihice elaborat de academicianul T.Furdui, asemenea cercetări pot fi orientate asupra evidenţierii posibilităţii de ameliorare a capacităţii de a controla propria aferentaţie şi comportamentul, de a planifica şi realiza activitatea în funcţie de condiţiile ambiante şi corespundere cu normele eticomorale şi cu regulile sociale. A fost constatat că influenţele senzoriale în ontogeneză joacă rolul de factori sistemo-informativi în dezvoltarea şi diferenţierea sanogenă a structurilor nervoase, la nivelul cărora se realizează procesele psihice, inclusiv percepţia ce determină s ănătatea psihică a organismului în limite sanogene. Din opinia sanocreatologiei, percepţia poate fi definită ca proces psihic prin care obiectele şi fenomenele din realitate, acţionând nemijlocit asupra organelor de simţ, sunt reflectate în totalitatea însuşirilor lor ca un întreg unitar.  Considerând cele expuse, particularităţile funcţionale ale percepţiei sunt: 1. Plurimăsurare (pluricadentare). Evident că funcţia percepţiei nu constă numai în recepţionarea seriilor de impulsuri nervoase de neuronii centrali. După codificarea influenţei factorilor ambianţi în structurile centrale are loc un proces complicat de analiză şi sinteză ce-i predă percepţiei un caracter pluricadent.  2. Organizarea, selectarea. O particularitate importantă a funcţiei senzoriale prezintă organizarea proceselor de selectare, analiză şi sinteză a informaţiei aferente. Creierul e capabil de a diferenţia complexele de stimuli externi conectate între ele, dispune de anumit grad de organizare. El e capabil de a-i selecţiona în masa de prisos a informaţiei. 3. Transpoziţia. Este o particularitate importantă a capacităţii senzoriale de a realiza transpoziţii; de a diferenţia complexele de aceleaşi configuraţii, paterne şi de a le direcţiona asupra complexelor de stimuli de aceeaşi intensitate (omogeni). Percepţia totdeauna nu este o apreciere relativ absolută a stimulilor. Transpoziţia permite de a recunoaşte complexele stimulilor de aceeaşi organizare, dar de o componenţă diferită, ca omogeni.4. Utilizarea experienţei precedente. Scopul aparatului senzorial nu se epuizează numai prin transmiterea informaţiei în structurile centrale, dar ca rezultat al acelui fapt, ce numim control central: receptorii primesc indicaţii din sistemul central nervos. Aceste indicaţii despre activitatea psihică, ce conduc cu sensibilitatea receptorilor, ajunge la celulele receptoare. Senzaţiile se examinează ca proces activ, la care participă atât elemente aferente, cât şi eferente. Principala particularitate a mecanismelor senzoriale şi mecanismelor percepţiei este că acestea mai efectiv reacţionează la modificările informaţiei aferente şi la acţiunea fenomenelor (evenimentelor) noi, în comparaţie cu fenomenele relativ unitipice din mediul ambiant.  Aşadar, percepţia prezintă procesul cunoaşterii obiectelor şi evenimentelor lumii înconjurătoare cu ajutorul simţurilor la acţiunea factorilor mediului extern. În această opinie, procesul perceptiv prezintă un proces activ al interacţiunii subiectului şi obiectului sau fenomenului cu informaţia aferentă privind parametrii stimulilor mediului ambiant. În imaginile percepţiei se reflectă parametrii obiectelor şi fenomenelor recepţionate: localizarea, distanţa, direcţia locomoţiei faţă de observator sau unul faţă de altul, dimensiunea, consecutivitatea temporară şi durata acţiunii. Aceste caracteristici determină structura spaţială şi de timp a percepţiei. Informaţia despre lumea externă şi starea funcţională internă ajung în creier, în centrele de analiză şi sinteză numai prin intermediul sistemului senzorial. Informaţia senzorială este recepţionată, transmisă şi primar prelucrată de către unitatea structural-funcţională – receptorul. Anume el transformă stimulul în impulsuri ritmice electrochimice spontane (proces de codificare) [5]. Aceasta unitate funcţională fundamentală a codificării aferentaţiei constă din celule receptoare specifice, căi nervoase senzoriale şi neuronii creierului [3-5]. Reacţia de răspuns a receptorului se divide în trei stadii:1) primul stadiu constă din procese primare, care reiese din acţiunea stimulului asupra celulei receptoare şi cum acest efect provoacă depolarizarea membranei receptorului şi are loc dezvoltarea potenţialului receptor (în ce mod energia stimulului se transformă în energia electrică); 2) al doilea stadiu al răspunsului receptorului se descrie ca proces de generare a curenţilor generatori de la potenţialul receptor şi de dezvoltare în urma excitaţiilor în părţile centrale şi proximale ale receptorului – potenţialului generator. El se localizează sau se răspândeşte în locul formării impulsului nervos; 3) ultimul stadiu include generarea impulsurilor nervoase de către potenţialul generator. Potenţialul generator eliberează impulsuri nervoase numai atunci, când amplitudinea lui atinge pragul adecvat. Deci, recepţiile ca procese psihice prezintă veriga intermediară dintre sinteza primară la nivelul receptorilor şi etapa acceptării perceptive în structurile nervoase asociative ale cortexului cu extragerea din memorie a informaţiei precedente despre stimul.  În dependenţă de parametrii stimulului şi specificului receptorilor senzoriali percepţiile se clasifică în felul următor (Tab.).Concluzie Analiza materialelor prezentate privind menţinerea şi fortificarea dirijată a sănătăţii psihice – problemă pusă spre realizare de sanocreatologie, demonstrează c ă funcţiile nervoase psihice superioare (inclusiv percepţia) prezintă procesele compuse autoreglatoare sociale după origine, intermediate după structura lor şi conştiente, voluntare după funcţionare, concordante cu condiţiile mediului extern şi intern. Toate procesele psihice superioare depind de volumul, calitatea şi durata acţiunii informaţiei aferente şi la prima etapă a integrării ei aparatul receptor joacă un rol deosebit.