Conform datelor autorului Foolad (1998), capacitatea de germinaţie a seminţelor de tomate la temperaturi joase stresante (11±0,5°C) este controlată genetic, în special, de acţiunile aditive (a), de dominanţă (d), interacţiunile epistatice (aa, ad, aa) fi ind nesemnifi cative. Totodată, s-a constatat o corelaţie pozitivă (r = 0,78) între germinaţia în varianta martor şi varianta cu temperatură scăzută, interacţiunile genotip × temperatură fi ind minore. În cercetările noastre, s-a stabilit o corelaţie medie (0,49*) între germinaţia la alternanţa de temperatură 22/10/22°C şi asocierea alternanţei termice cu acţiunea fi ltratului de cultură (FC) Fusarium oxysporum var.orthoceras. Deci, potenţialul de germinaţie a seminţelor de tomate la asocierea fl uctuaţiilor de temperatură cu FC, depinde de potenţialul de germinaţie a acestora în condiţii mai puţin stresante. Aceste date corespund, în mare parte, cu datele autorului Foolad (1998) care a constatat o corelaţie relativ înaltă între germinaţia seminţelor de tomate la temperatura joasă stresantă şi temperatură normală. De rând cu aceasta, s-au obţinut date interesante în ceea ce priveşte existenţa unor corelaţii semnifi cative la 22/10/22°C + FC: între germinaţie şi lungimea rădăciniţei (0,61*), germinaţie şi lungimea tulpiniţei (0,56*), lungimea rădăciniţei şi lungimea tulpiniţei (0,66*). Astfel, în aceste condiţii severe, plantele de tomate reacţionează ca un sistem integru, şi oricare din parametriitest utilizaţi pot fi utilizaţi în programele de screening al rezistenţei. S-a constatat că acţiunea asociată a fl uctuaţiei de temperatură şi FC a condus la abateri semnifi cative ale histogramei plantelor: de la o distribuţie normală – la asimetrie de stânga (deplasarea majorităţii plantelor de la centrul de distribuţie a valorilor în direcţia valorilor mici ale lungimii rădăciniţei) şi discontinuităţi ale claselor fenotipice. În heritabilitatea rezistenţei au fost implicate diverse tipuri de acţiuni şi interacţiuni genice. În cele mai frecvente cazuri, acţiunile a, d şi interacţiunile epistatice aa şi ad au contribuit la mărirea, iar cele de tip dd – la micşorarea valorilor caracterului. A fost stabilit că în varianta martor varianţa efectelor a a prezentat 0,8...1,9%, d – 23,9...28,3%, interacţiunilor aa – 22,7...26,7%, ad – 1,3...2,2%, dd – 42,9...49,4% din varianţa genetică generală. În varianta cu FC varianţa efectelor a a prezentat 1,2...2,8%, d – 19,8...27,2%, interacţiunilor aa – 18,8...26,8%, ad – 1,5...3,3% şi dd – 43,2...55,7% din varianţa genetică generală. Deci, controlul genetic al lungimii rădăcinii în ambele variante a fost determinat în majoritate de epistazii, dintre care cele de tip dd au avut pondere mai mare şi fi ind mai pronunţate la tratarea cu FC. La majoritatea combinaţiilor, acţiunile a, d şi interacţiunile aa, ad au contribuit la mărirea lungimii rădăciniţei embrionare, deci a rezistenţei la temperatură nefavorabilă [Rotaru, 2008]. De menţionat că la toate 4 combinaţii încrucişate în sistem backcross interacţiunea genelor s-a realizat după tipul epistaziei duplicate. Varianţa genetică sumară a acestora a depăşit varianţa epistaziilor dd care au fost destul de importante. În prezenţa FC, dimpotrivă, varianţa epistaziilor dd (care a infl uenţat micşorarea caracterului, deci a favorizat mărirea sensibilităţii) a predominat în varianţa genetică generală. Prin analiză bifactorială a varianţei, s-a constatat că ponderea mai mare în sursa de variaţie a lungimii rădăciniţei a prezentat-o factorul genotipic (81,1%), ceea ce are importanţă practică în vederea posibilităţii de identifi care a genotipurilor cu rezistenţă complexă la fuzarioză şi temperatură joasă nefavorabilă la etape timpurii ale ontogenezei.