În ultimele decenii dinamica factorilor abiotici a devenit una vertiginoasă, afectând existenţa plantelor. Adaptarea plantelor la factorii abiotici se realizează prin reprogramarea metabolismului şi expresia genelor, asigurându-se astfel un nou echilibru între creştere, dezvoltare şi supravieţuire. Se ştie, că fotosinteza este unul din procesele metabolice principale infl uenţată direct de concentraţia de CO2. Experienţele efectuate au demonstrat, că puieţii de cireş (P. avium L.) de 1 an pe parcursul a 60 zile sunt capabili să-şi ajusteze structura aparatului fotosintetic la dublarea concentraţiei de CO2 (700 μmol CO2 mol-1) comparativ cu cea atmosferică. La concentraţii de CO2 de 4 ori mai mare, suportul structural al procesului fotosintetic este puternic afectat deja după 30 zile, având deteriorări evidente ale membranelor tilacoidale. După 60 zile de expunere la tratament, plantele manifestă un stres profund, manifestându-se prin semene evidente ale senescenţei la nivel ultrastructural: în cloroplastide are loc acumularea de plastoglobule, formarea de granule imense de amidon, umfl area şi degradarea tilacoizilor. Este afectată şi anatomia laminei: raportul ţesut palisadic/ţesut spongios este redus semnifi cativ (cu 52%). Aceste deteriorări structurale se asociază şi cu micşorarea concentraţiei pigmenţilor fotoasimilatori, reducerea efi cienţei captării cuantelor de lumină (cu 41%). Inactivarea parţială a centrelor de reacţie ale PSII , precum şi scăderea activităţii RuBPCO, indică o adaptare limitată a acestor plante la concentraţii foarte mari de CO2. Contrar acestei concentraţii, cea de 700 μmol CO2 mol-1 nu a avut efect distructiv asupra cloroplastidelor, dar s-a observat numărul mărit al tilacoizilor per grana şi densitatea granulei de amidon mărită cu 6%. Alţi factori abiotici cu impact major asupra activităţii fotosintetice a plantelor sunt iluminarea şi temperatura, care în combinaţie pot provoca efect fotoinhibatoriu profund, chiar şi la intensităţi moderate. În experienţele cu tratament moderat, intensitatea luminii 300 μmol m-2 s-1 şi a temperaturii joase pozitive (10oC) asupra plantelor de P. avium L. crescute la lumină şi în umbră, au provocat fotoinhibiţia procesului fotosintetic. Aceste condiţii se întâlnesc des în mediul natural şi chiar dacă nu cauzează un stres profund, se consideră ca condiţii suboptime, în care plantele trebuie să-şi manifeste plasticitatea structural-funcţională şi capacitatea de adaptare. Răspunsul plantei este determinat preponderent de doi factori: apartenenţa de specie şi capacitatea de adaptare a plantei infl uenţată de condiţiile de creştere. Tratamentul moderat 300/10 a afectat PSI la plantele adaptate la iluminare înaltă, cauzând un efect fotoinhibatoriu profund. Plantele au avut o capacitate adaptivă bună a numărului de centre de reacţie deschise (ORC), inactivând o parte din ele. Reglarea prin reducere a parametrilor fotosintetici a fost asociată şi cu creşterea porţiunii de energie neutilizată, indicând că plantele pierd din efi cienţa de transformare a energiei. Adaptarea la condiţii de umbră adâncă a plantelor de P. avium au modifi cat capacităţile de a distribui lumina absorbită şi cea dispersată între antenele PSII. Plantele demonstrează o bună dispersare a energiei numai la PFD joase, refl ectând adaptarea lor la condiţiile de creştere. La radiaţii mari demonstrează o rată limitată a transportului de electroni. Experienţele cu aplicare a intensităţilor înalte de iluminare (900 μmol m-2 s-1) şi temperatura de 5oC au rezultat într-un stres fotoinhibatoriu puternic, afectând PSII, în special la plantele crescute la umbră. Creşterea în cantitate a energiei care nu a fost dispersată sau utilizată în reacţiile fotochimice la aceste plante se datorează efectului de temperară joasă şi stresului de lumină. Rezultatele investigării au arătat că sensibilitatea plantelor la tratamentul combinat lumină-temperatură este infl uenţată de fl exibilitatea aparatului fotosintetic al plantelor de P. avium L.