Datorită schimbărilor climaterice ce au loc în ultima vreme, problema rezistenţei plantelor la factorii nefavorabili ai mediului devine tot mai actuală. Această problemă este foarte complexă, deoarece rezistenţa depinde de caracteristicile morfologice, fi ziologice, biochimice şi genetice ale plantelor, caracteristici care la acelaşi genotip pot varia în limite largi în dependenţă de faza ontogenezei şi condiţiile mediului. În legătură cu aceasta, este important de elaborat metode şi procedee care ar da posibilitatea de a aprecia rezistenţa iniţială (de bază) şi cea dobândită în ontogeneză plantelor sau sub infl uenţa diferitor factori ai mediului. Cu părere de rău, numărul de cercetări în această direcţie este foarte limitat, iar date sistemice privind rezistenţa plantelor la diferite etape ale ontogenezei practic lipsesc. Ne-am propus să testăm unele posibilităţi de rezolvare a acestor probleme, importante din punct de vedere teoretic şi practic. În calitate de factor de stres abiotic a fost aleasă temperatura ridicată, care poate fi uşor aplicată şi dozată. Pentru a se limita doar la infl uenţa factorilor genetici, biochimici şi fi ziologici asupra rezistenţei (evitând infl uenţa factorilor anatomici şi morfologici) materialul biologic a fost supus şocului termic (şt) prin imersarea în apă la temperaturi şi durate bine stabilite. Datorită acestui procedeu a fost asigurată dozarea corectă şi reproducerea rezultatelor în experimente repetate. Pentru a aprecia termorezistenţa iniţială (fără implicarea fenomenelor de adaptare) au fost utilizate plantulele de grâu şi castravete îndată după germinarea în condiţii optime. Infl uenţa sistemului întreg de factori externi asupra termotoleranţei a fost apreciată prin utilizarea frunzelor de cimişir, care sunt veşnic verzi, ceea ce permite determinarea schimbărilor adaptive ale termotoleranţei lor în diferite sezoane ale anului. Termotoleranţa a fost determinată în baza schimbării parametrilor de creştere (1), potenţialului oxido-reducător (2) a extractelor, efi cacităţii fotosistemului II (3) şi a scurgerii electroliţilor (4). În aşa mod a fost apreciată termotoleranţa în baza infl uenţei şt asupra diviziunii celulelor meristematice, stării mediului intern a frunzelor, activităţii fotosintetice şi capacităţii membranelor celulare de a menţine electroliţii. Datele obţinute au demonstrat că, independent de parametrul cercetat, legităţile generale ale răspunsului plantelor la şt sunt comune. Efi cacitatea proceselor menţionate scade semnifi cativ odată cu creşterea dozei şt. După doze moderate se manifestă recuperarea funcţiilor, cu viteză care este invers proporţională cu doza şt. Reţinerea recuperărilor, deci şi gravitatea deteriorărilor, este în primul rând infl uenţată de valoarea temperaturii şt şi mai puţin de durata şt cu aceeaşi temperatură. Despre aceasta ne vorbeşte valoarea mai mare a coefi cientului de cooperativitate a suprimării funcţiilor cercetate în dependenţă de temperatura cu durata constantă a şt în comparaţie cu valorile acestui coefi cient în dependenţă de durată la temperatura constantă. Concluzia menţionată este susţinută şi de faptul că recuperarea funcţiilor după acelaşi grad iniţial de suprimare provocată prin variaţia temperaturii şi duratei şt, este cu atât mai anevoioasă, cu cât temperatura şt a fost mai înaltă. Este clar că aceasta este o urmare a gravităţii mai mari a deteriorărilor provocate de temperaturile mai înalte ale şt. Un alt factor important, care susţine această concluzie, reprezintă inducerea mai efi cientă a sporirii termotoleranţei plantelor provocată de şt cu temperaturi moderat de înalte în comparaţie cu cele excesive. În aşa fel, în condiţii artifi ciale au fost elaborate procedee de determinare a rezistenţei şi adaptării plantelor la temperaturi înalte. Un interes deosebit prezintă rezultatele aprecierii schimbării termotoleranţei frunzelor de cimişir în condiţii naturale, care pe parcursul anului sunt foarte variabile. De menţionat, că oscilaţia temperaturii depăşeşte 65oC (între -25oC iarna şi 40oC vara). Utilizând metodele de scurgere a electroliţilor şi de fl uorimetrie s-a demonstrat, că termotoleranţa frunzelor de cimişir vara este cu aproximativ 4oC mai înaltă decât iarna, independent de metoda utilizată. De aici rezultă că potenţialul biochimic de adaptare a aparatului fotosintetic şi a funcţionării membranelor frunzelor este limitat, ceea ce relevă pericolul încălzirii globale a climei pentru răspândirea plantelor superioare.