Funcţionarea canonului literar, în accepţia de ierarhie a valorilor dintr-un spaţiu literar prin care „o comunitate îşi defineşte imaginea spirituală” [Marino. Biografia ideii de literatură, 1997, p.225], nu poate fi concepută în afara unui mecanism de selecţie implicând principii/criterii de canonizare şi experţi/instituţii care operează această selecţie. Sunt invocate, de obicei, două realităţi care influenţează procesul canonizării: contextul cultural, implicit instituţiile literare ale unei epoci; şi exegeza, căreia îi aparţine „vocea decizională” în revizuirea periodică a canonului prin trierea valorilor estetice şi prin interpretările actualizate ale operelor canonice. Autorul Canonului occidental, Harold Bloom, deşi nu neagă aceşti factori, dă prioritate creatorilor de literatură, care „se simt aleşi de către anumite figuri ancestrale” [1, p. 20] şi, astfel, ilustrează principală legitate canonică – influenţa –, care face posibilă existenţa şi perpetuarea canonului.  Cazul Eminescu este unul emblematic pentru canonul estetic românesc, rezistând tendinţelor decanonizante/recanonizante (manifestate periodic) şi constituind un reper estetic modelizant cu impact important în evoluţia procesului literar naţional. Chiar dacă operaţia de canonizare a poetului se datorează, în mare parte, exegezei, existând mai multe reprezentări canonice ale lui Eminescu (Mircea Martin distinge „trei Eminescu sensibil diferiţi unul de altul: cel dintâi – maiorescian, cel interbelic – al lui G.Călinescu, şi cel postbelic – al lui Ion Negoiţescu” [3, p.14]), putem susţine, pe linie bloomiană, că un mare creator este susceptibil de autocanonizare („orice puternică originalitate literară devine canonică” [1, p. 24]), iar opera sa se deschide posterităţii şi noilor provocări ontologice/estetice, devenind o componentă a mecanismului complex al influenţei literare, care duce la perpetuarea canonului.  Actualizând principiile estetice fundamentale pe care se axează esteticianul american în definirea Canonul-ui occidental, ne propunem să estimăm criteriile de canonizare a operei eminesciene şi locul ei în canonul estetic naţional. Primul principiu invocat de Harold Bloom este „stranietatea”, care se manifestă, în special, la nivelul ideatic-referenţial, al viziunii, ce se constituie ca lume a operei, fiind înţeleasă ca „un fel de originalitate, care ori nu poate fi asimilată, ori ne asimilează ea pe noi în aşa măsură încât nu ne mai apare ca stranie” [1, p. 6]. Bloom punctează, aşadar, două manifestări ale „stranietăţii”: pe de o parte, sfidarea orizontului de aşteptare al unei epoci/public („mai curând, o uimire nefirească decât o împlinire a aşteptărilor”); iar pe de altă parte, puterea de contaminare, oferind publicului temeiul identificării cu universul operei şi al regăsirii de sine („ne face să ne simţim acasă chiar dacă suntem afară, departe, printre străini” [1, p.6]). Raportând acest concept la opera eminesciană, constatăm că „stranietatea” acesteia se manifestă în ambele ipostaze. În perioada de afirmare a poetului, cu excepţia primelor scrieri, care sunt, în esenţă, exersări stilistico-retorice ale modelului paşoptist, se poate semnala noutatea adusă de creaţia lui Eminescu atât la nivelul figuraţiei retorice, cât, mai ales, la nivelul fondului ideatic exprimat, sfidând orizontul de aşteptare al publicului crescut în spiritul poeziei timpului. Calificate de detractorii poetului drept „defecte” ale operei, aceste sfidări indică radicalitatea înnoitoare a operei eminesciene sau „virtualităţile” intrinseci acesteia, prin care ea este „deschisă convenţiilor poetice viitoare” [4, p. 82] şi din perspectiva cărora se va dovedi modernitatea lui Eminescu.  Un alt principiu canonic bloomian este „anxietatea”, definită de teoreticianul american prin invocarea pieselor lui Shakespeare, „prin care sute de milioane de oameni (...) se confruntă cu propriile lor spaime, fantasme (...)” [1, p. 35]. Astfel, „anxietatea” este înţeleasă ca nelinişte, tensiune afectivă, lirism, constituind o notă particulară a operelor literare de valoare. Această dominantă estetică/canonică este proprie şi creaţiei eminesciene, fiind sesizată, în premieră, de Titu Maiorescu (Eminescu şi poeziile lui, 1889), care vorbeşte despre sentimentele pe care opera lui Eminescu le comunică şi le trezeşte în noi („această scăpare a suferinţei mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă”; „ei au simţit în felul lor ceea ce a simţit Eminescu..., în emoţiunea lui îşi regăsesc emoţiunea lor”). Astfel, creaţia eminesciană devine temeiul unei identificări de substanţă a cititorului cu lumea operei, în sensul dat de Paul Ricoeur, al „comprehensiunii de sine în faţa operei”, al îmbogăţirii propriului sine pornind de la experienţa oferită de opera literară. Cel de-al treilea principiu bloomian – „anxietatea influenţei” – se referă la procesul de elaborare a operei literare, cercetătorul susţinând ideea că „o operă canonică puternică nu poate exista în afara procesului influenţelor literare” [1, p. 10], ea fiind, prin urmare, o replică la operele scriitorilor predecesori, o rescriere a lor, care implică, neapărat, interpretarea „greşită”, echivalentă cu originalitatea. Cel mai puternic test al canonicităţii literare, după Bloom, constă în faptul că opera modernă depăşeşte tradiţia prin subsumarea tradiţiei: „...originalitatea (noii opere – n.n.) trebuie să se îmbine cu moştenirea (tradiţia – n.n.) şi cu anxietatea influenţei” [1, p. 14]. Opera eminesciană susţine acest „test al canonicităţii”, punând în evidenţă un echilibru remarcabil între tradiţie şi modernitate în paradigma complexă a literaturii din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. O expresie notabilă a recuperării tradiţiei (în sensul bloomian al „interpretărilor greşite”) este poemul Epigonii, care poate fi perceput ca un act de rescriere a canonului precedent, în accepţia de reînfiinţare a lui, de resemantizare a unor locuri comune ale poeticii paşoptiste, în vederea descoperirii unor repere axiologice noi. Eminescu devine un scriitor exponenţial în cadrul canonului estetic naţional şi prin perpetuarea influenţelor în direcţia schiţării unei posterităţi – o altă teză canonică bloomiană, în sensul în care, pentru autorul american, „scriitori canonici” înseamnă „influenţi în cultura noastră” [1, p. 5]. Bloom surprinde mecanismul complex al influenţei literare văzut în dublu sens: ca influenţă latentă a autorităţilor literare („scriitorii puternici nu-şi aleg precursorii dintâi; ei sunt aleşi de aceştia din urmă...”), dar şi ca „anxietate a influenţei”, implicând trădarea creatoare a modelelor („tot ei au subtilitatea de a-i transforma pe înaintaşi într-un fel de compoziţii şi, deci, parţial, în fiinţe imaginare” [1, p. 13]). Chiar dacă această concepţie a cunoscut rezerve, afirmându-se că poetica influenţelor este valabilă pentru scriitorii minori, care nu se pot desprinde de modele şi nu pot crea decât reiterând ideile şi viziunile predecesorilor (cum s-a întâmplat în cazul Curentului Eminescu), considerăm totuşi că viziunea autorului american îşi justifică valabilitatea tocmai prin raportarea la marii creatori, excepţia (când poetul modern rupe irecuperabil relaţia cu tradiţia) nefăcând decât să confirme regula, iar „anxietatea influenţei” constituind un factor de triere şi selecţie valorică. În canonul estetic românesc aproape toţi marii creatori se revendică, în diferite grade, din tradiţia literară, implicit din modelul eminescian, oferind, totodată, valori poetice originale, în care modelul este transsubstanţiat până la nerecunoaştere.  Deşi fiecare dintre epocile literare promovează un nou canon estetic (în accepţia de convenţie artistică), în cadrul canonului unic (naţional) nu există o ruptură ineluctabilă, marii scriitori moderni şi postmoderni (care creează într-un alt orizont estetic) perpetuând totuşi tradiţia şi, implicit, canonul literar. Promovat de unii, contestat de alţii, canonul centrat pe valoarea estetică este necesar pentru stabilitatea câmpului literar, or, chiar în cazul unor fluctuaţii brutale, nucleul dur al canonului nu este afectat, certificând valabilitatea estetică a valorilor consacrate şi, prin urmare, însăşi existenţa canonului.