Chiar dacă despre predicat, ce constituie „punctul de sosire în comunicare, în formularea unei propoziţii” [3, p. 325], s-a scris mult în gramatici normative, în diverse studii de referinţă, totuşi, nu se poate spune că problema este abordată exhaustiv. Tratată din mai multe perspective, ea rămâne deocamdată una controversată: nu a fost elaborată o concepţie unică despre tipologia predicatului; nu este stabilit cu exactitate inventarul de lexeme, nici statutul lor în componenţa unui sau altui tip de predicat; nu se face o distincţie netă între verbele copulative şi semicopulative, între cele auxiliare şi semiauxiliare, ale căror particularităţi semantico-gramaticale se manifestă doar în context. Savanţii nu au ajuns la un consens în ceea ce priveşte definirea predicatului: ea se deosebeşte vădit de la autor la autor. În general, majoritatea lingviştilor delimitează două categorii: predicatul verbal şi cel nominal. Ei evidenţiază verbele de modalitate şi de aspect, incluzându-le în grupul celor auxiliare ori semiauxiliare, însă nu recunosc existenţa în limba română a predicatului verbal compus.  Gh. Constantinescu-Dobridor susţine că noţiunea de predicat simplu şi compus (complex) e introdusă în limba română sub influenţa gramaticilor străine (franceză, germană, engleză, rusă). Totodată, prezenţa unei clase de verbe (auxiliare sau semiauxiliare de modalitate) îi face pe unii lingvişti să recurgă la termenul de predicat simplu şi compus (complex). În anumite condiţii, aceste verbe redau ideile de posibilitate, de necesitate, de dorinţă etc., fiind mai degrabă mijloace lexicale şi nu gramaticale de realizare a modalităţii în limba română. Categoria predicatului compus (complex) nu este conturată sub aspect gramatical, iar problema în sine este discutabilă; prin urmare, e raţional ca lexemele de modalitate să fie analizate în mod separat [3, p. 337-338]. O părere similară exprimă şi M.E. Goian. Deşi pot fi invocate argumente pro sau contra acestui tip de predicat, se subliniază că verbele semiauxiliare nu formează sintagme stabile, aidoma locuţiunilor sau expresiilor, ci îşi păstrează semnificaţia, în combinaţie cu orice alte cuvinte (chiar şi cu cele polisemantice) [4, p. 52]. Acceptată, în general, de către cercetători, noţiunea de predicat verbal este, la fel, concretizată şi completată. Bunăoară, M. Avram precizează că predicatul verbal propriu-zis cuprinde şi structurile redate prin adverbe, locuţiuni adverbiale predicative [1, p. 331]. M.E. Goian, alături de alţi lingvişti, semnalează predicatul adverbial şi cel interjecţional [4, p. 51-52].Aşadar, o privire de ansamblu asupra acestei părţi principale de propoziţie permite să conchidem că problema predicatului i-a preocupat mereu pe cercetători, în special, până la apariţia, în anul 2005, a Gramaticii Academiei, în care se propune o viziune inedită de abordare, mai cu seamă, a celui complex, accentuându-se dimensiunile semantică, morfosintactică, pragmatică.  În scopuri didactice însă, teoria modernă despre predicat este inaccesibilă. Astfel, ne raliem la opiniile lingviştilor care optează pentru clasificarea tradiţională (predicat verbal simplu, verbal compus, nominal, cu toate varietăţile lor), fiind verificată în practica analizei gramaticale.  Este imposibil a descrie toate structurile predicative, atestate într-un roman de proporţii, precum e Moromoţii de M. Preda, de aceea ne-am referit, cu precădere, la un singur tip de predicat – cel verbal simplu, a cărui structură cuprinde îmbinările stabile de cuvinte (locuţiuni, expresii verbale), realizat prin mijloace mai puţin obişnuite şi care nu se identifică uşor. Numai o bună stăpânire a limbii române ne ajută să determinăm îmbinările ce au un grad sporit de plasticitate într-o operă literară [4, p. 50]. Ele, neapărat, trebuie însuşite, fiindcă „nimic nu se poate învăţa, fără a se memoriza”. Negreşit, fiind atestate într-o operă literară, trebuie asimilate, explicate, e nevoie a se cunoaşte sensul lor primar, dar şi cel contextual, sesizându-le ca o unitate funcţională. Pentru a evoca evenimentele realiste, M. Preda apelează frecvent la astfel de structuri predicative ce se pot întâlni în limbajul popular, iar multe dintre ele chiar şi în limba literară. În vederea excluderii oricăror repetări, a diversificării modului de exprimare a personajelor, M. Preda face uz şi de îmbinări predicative sinonimice. Într-un şir de exemple selectate din roman, sintagmele predicative se pot confunda. Nu e uşor a identifica ce fel de predicat avem: verbal simplu sau nominal?: (1) Era fereastra deschisă şi în casă intra răcoarea nopţii [7, p. 373]. (2) Moromete era într-adevăr nemulţumit de ceva, dar era parcă nemulţumit mai mult de însuşi faptul că era nemulţumit decât de acel ceva care îi stârnea de fapt nemulţumirea [6, p. 135].  Considerăm că, în exemplele acestea, predicatele sunt nominale. În literatura română de specialitate găsim reflecţii despre unele confuzii între predicatul verbal şi cel nominal, cu toate acestea, la analiza gramaticală, erorile persistă. Gramatica Academiei ne propune, se pare, o soluţie plauzibilă, ce ne poate ajuta să evităm dificultăţile: să observăm dacă participiul ataşat la verbul auxiliar, copulativ, semicopulativ îşi menţine valoarea pasivă sau dacă a pierdut-o [5, p. 281, p. 293-294]. În romanul Moromeţii, mai cu seamă în cel dintâi volum, se atestă din abundenţă imprecaţii ce conţin, de regulă, un verb la modurile imperativ, conjunctiv, condiţional, urmat de unele determinative, fiind blocuri sintactice cu funcţie de predicat verbal simplu:  (1) Du-te, domnule, dracului, că-mi mor porcii de foame, cică ar fi răspuns Năstase!... [6, p. 147]. (2) Că, adică dacă nu-i trec casa pe numele ei! Mânca-o-ar pământul de casă! [7, p. 368]. Profesorul A.Ciobanu relevă unele formaţiuni în care intră verbele a lua, a se apuca, a sta ş.a., urmate de şi + alt verb, proprii limbii vorbite. Asemenea exemple sugestive găsim şi în romanul lui M. Preda. Predicatul verbal simplu, în acest roman, este realizat şi prin blocuri tautologice, formate, în opinia prof. A.Ciobanu, dintr-un verb la supin, fiind reluat de acesta la un mod personal [2, p. 45]. O anumită dificultate la determinarea predicatelor o prezintă acele îmbinări stabile ce includ un pronume personal cu valoare neutră. Gramatica Academiei semnalează despre un clitic „pronominal” (reflexiv sau personal), fără a avea funcţie sintactică, ce intră în componenţa predicatului verbal. E mai frecvent pronumele personal, genul feminin, numărul singular, cu valoare neutră. Astfel de structuri se întrebuinţează în exprimarea populară, uneori argotică: a o da în bară, a o duce bine, a o scoate la capăt, a o ţine una şi bună etc. [5, p. 249]. La acest gen de structuri predicative recurge şi M. Preda în romanul vizat. Rezumând cele expuse supra, se poate constata: contextul este o sursă sigură şi propice, pentru a descoperi multiple trăsături ale verbelor ce realizează funcţia sintactică, în cazul nostru, de predicat verbal simplu, a observa particularităţile lor semantice şi gramaticale.