Paternitatea termenului valenţă îi aparţine lingvistului francez L.Tesnière, care compară capacitatea verbelor de a atrage şi de a reţine cu un anumit număr de actanţi cu proprietatea cunoscută a atomului în chimie şi o defineşte drept „valenţă” [1, p.250]. Teoria lui L. Tesnière a fost preluată şi dezvoltată ulterior şi de alţi lingvişti, fiind aplicată la studierea diverselor limbi europene [2, p.14]. În lingvistica românească se utilizează, în temei, termenul valenţă [3], deşi au mai fost folosiţi şi alţii, cum ar fi: dependenţe [4, p.328], insuficienţă semantică [5, p. 329], goluri [6, p.143], însuşiri/posibilităţi combinatorii [7, p.187] ş.a. Valenţa verbului reprezintă însuşirea lexemelor verbale de a pronostica participanţii la situaţie, de a deschide anumite poziţii libere, care sunt ocupate de constituenţi obligatorii şi facultativi. În funcţie de semantica lexemului verbal, valenţa stabileşte numărul şi caracteristicile funcţional-semantice şi gramaticale ale determinanţilor acestuia. Ea este elementul purtător de informaţie referitoare la relaţiile sintagmatice ale verbului la diferite nivele ale limbii, şi anume: la nivel morfosintactic şi lexico-semantic.  Se deosebesc trei tipuri de valenţă: sintactică, morfosintactică şi semantică. „Valenţa prognozează anturajul sintagmatic posibil, iar actualizarea ei se face prin intermediul lexemelor care completează golurile deschise de verb în jurul său. Datorită acestui statut dublu, valenţa uneori e calificată drept fenomen semantico-sintactic” [7, p.78]. După numărul actanţilor implicaţi, verbele româneşti se împart în următoarele clase [8, p.55]: verbe avalente (Plouă, Tună), verbe monovalente (Răsare luna), verbe bivalente (Luna bate în fereastră), verbe trivalente (El scrie un bileţel Mariei), verbe polivalente (Băiatul a fost premiat pentru succese deosebite cu o cupă). Tranzitivitatea şi valenţa dezvăluie unităţile dependente de verb, dintre care prima relevă doar unul sau două elemente, pe când ultima cuprinde toate formaţiunile dependente de verb. Astfel, termenul valenţă este mai larg decât cel de tranzitivitate (ce urmează a fi delimitat de valenţă). În limbile ce nu posedă categoria de caz, subordonarea se manifestă în baza legăturii lexicale a verbului cu cuvântul determinat (cu sau fără prepoziţie). În plan contrastiv, valenţa şi tranzitivitatea denotă unele tangenţe. Pentru limba engleză, cercetătorul rus V.D. Arakin delimitează, din perspectivă semantico-sintactică, trei tipuri de valenţă: subiectivă (prin care se înţelege capacitatea verbului de a se combina cu subiectul propoziţiei), predicativă (capacitatea componentului verbal de bază de a se combina cu alt verb şi, alături de acesta, să formeze predicatul verbal compus), obiectuală (capacitatea verbului de a se combina cu unul, două sau mai multe obiecte).  În gramatica engleză, actanţii mai sunt desemnaţi ca parteneri valenţiali sau adjuncţi, ceruţi sau admişi de verb. În funcţie de caracterul facultativ/obligatoriu al valenţei, se deosebesc adjuncţi (actanţi) obligatorii şi, respectiv, facultativi. Actanţii obligatorii sunt numiţi şi complementatori, iar verbele – complementative. Construcţiile private de complementator ce conţin verbul complementativ sunt semantic şi gramatical neclare. De exemplu: He is a (writer) / El este (scriitor). Construcţiilor cu adjuncţi facultativi li se zice suplementatori, ce le corespund verbele necomlementative sau suplementative. Un astfel de verb poate fi utilizat în propoziţie cu sau fără suplementator. De comparat: They are singing a song / Ei cântă un cântec şi They are singing / Ei cântă, unde a song este un suplementator a cărui lipsă nu periclitează mesajul în ambele limbi. Verbele necomplementative se împart în două categorii: personale (care presupun un subiect al acţiunii) şi impersonale (care desemnează fenomene ale naturii). Verbele complementative (care cer o complinire) se clasifică în dependenţă de funcţia sintactică a cuvântului, raportat la verb prin valenţa obligatorie. Sunt de menţionat trei tipuri de complementatori: 1) predicativi (verbele de relaţie: He is a writer / El este un scriitor); 2) adverbiali (circumstanţe: He lives in Paris); 3) completivi (sau verbe obiectuale); pe lângă acestea se utilizează unul sau două obiecte gramaticale, de aceea au fost denumite monocomplementative şi bicomplementative [10]. Verbele îmbinate cu un singur obiect (monocomplementative) sunt de mai multe feluri, ţinânt cont de structurile în care se atestă: a) verbe ce nu realizează construcţii pasive (to have); verbe cu obiect direct (ex.: Take the book / Ia cartea); verbe cu obiect prepoziţional ce comportă forma de pasiv (ex.: Everyone looked at her / Fiecare se uita la ea /She was looked at/ Era văzută de toţi); verbe cu obiect direct, ce nu se supun diatezei pasive (to cost, to veight, to fail, to became); verbe cu obiect prepoziţional ce nu formează construcţii la diateza pasivă (to belong to, to abound in etc.). Verbele bicomplementative (to give, to bring, to pay) se împart în câteva tipuri, în dependenţă de structura valenţială: a) verbe cu un obiect direct şi un obiect ce exprimă adresatul: Give the book to your neighbour / Dă cartea vecinului tău; b) verbe cu două obiecte directe (ex.: My mother taught me this song / Mama m-a învăţat acest cântec); c) verbe cu două obiecte prepoziţionale (ex.: I agree with you about his latest book / Sunt de acod cu ultima sa carte); d) verbe cu un obiect prepoziţional şi un obiect ce exprimă adresatul (ex.: Don t remind me that awful day / Nu-mi aminti de această zi îngrozitoare); e) verbe cu obiect direct şi cu circumstanţiale (ex.: Put the book on the table). Structura valenţială a verbului se construieşte în baza trăsăturilor categoriale ale verbului (acţiune, stare, proprietate) şi a trăsăturilor atribuite actanţilor săi. Ultimii determină caracterul obligatoriu sau facultativ al valenţei. Verbele asociate cu actanţii lor formează o structură, numită structură valenţială. Lexemul verbal poate avea câteva variante valenţiale, al căror număr poate să nu corespundă numărului de sensuri ale acestuia. Se deosebesc verbe cu o singură variantă valenţială şi cele ce au câteva variante. Numărul total de variante ale valenţei unui verb constituie potenţialul valenţial. Subiectul şi obiectul reprezintă actanţii de bază, obligatorii în planul conţinutului. În calitate de actant, obiectul gramatical denumeşte obiectul spre care este îndreptată acţiunea, iar ca rezultat al acţiunii, el se modifică, îşi schimbă atitudinea faţă de subiect şi alţi agenţi ai acţiunii [9, p.104]. Actanţii, ca elemente dependente de verbul predicat, se reliefează în opoziţie cu elementele ce nu depind de verb. Putem spune că valenţa cuprinde toate relaţiile sintactice realizate de verbul predicat.