Lexicul limbii latine este structurat, sub aspect etimologic, în câteva straturi succesive: fondul indo-european, împrumuturile din limbile italice, etrusce, celtice, grecești ș.a.  Cuvintele care provin prin tradiție directă din indo-europeană constituie nucleul cel mai vechi și cel mai frecvent al vocabularului latin. O trăsătură definitorie a fondului indo-european este prezenţa numelor radicale. Frecvența ridicată a cuvintelor monosilabe mărește rezistența unui tip vechi de declinare, precum declinarea a III-a imparisilabică, și menține un tip deviant, precum res și dies [1, p.29]. În flexiunea verbală, corespondentele numelor radicale sunt verbele radicale: sum, volo, eo, fero, do, care prezintă niște neregularități, supraviețuiri ale unui stadiu mai vechi, datorită importanței lor în comunicare. Cele mai multe verbe radicale tematice și atematice au origine clară indo-europeană, ele formând nucleul conjugării a III-a: ago, colo, dico, duco, lego, rego, vivo etc. [1, p.29]. Prin cuvinte indo-europene sunt denumite [1, p.31]: Termeni de rudenie: pater, soror, socer, nepos etc. Numele părților corpului: caput, manus, nasus, pes etc.  Natura: dies, terra, aqua, ventus, ignis etc. Nume de animale: taurus, ursus, equus, piscis, vermis etc. Nume de plante: quercus, ulmus, nux etc. Verbe care denumesc acţiuni generale: facio, do, ago, edo, bibo, eo etc. Adjective curente: novus, vetus, senex, dexter etc. Instrumente gramaticale: ab, sub, ob, ante, in, pro, ex etc. Pronumele personale, nedefinite, demonstrative. Numerale. Cuvintele indo-europene din limba latină au valoare stilistică neutră, grație frecvenței întrebuințării lor și faptului că exprimă noțiunile cele mai generale.  Termenii indo-europeni sunt parţial eliminaţi de formaţiile latine. Cu toate acestea, limba latină nu-şi pierde caracterul indo-european, deoarece atât rădăcinile, cât şi elementele de formare a cuvintelor apărute pe teren latin sunt indo-europene [1, p.33]. Contactul dintre limba latină şi limbile italice, precum umbriana, osca, a fost îndelungat. Elementul osco-umbrian, deşi redus numeric, a jucat un rol important atât în limba vorbită, cât şi în terminologia agricolă. Cuvintele dialectale de origine osco-umbriană s-au păstrat în limbile romanice: iuvencus, scrofa, iar bos şi lupus sunt chiar panromane.  Datorită influenţei etruscilor asupra romanilor în viaţa politică, culturală şi religioasă, un număr considerabil de cuvinte au pătruns în limba latină.Împrumutul etrusc, având, în mare parte, caracter tehnic şi popular, poate fi împărţit în două categorii. În prima sunt incluse formaţiile care s-au asimilat total: cele în -eus (puteus), în -ena şi -ina, cuvintele urbs, mons, frons, fenestra. Cuvintele din a doua categorie au constituit un element străin în limba latină, ele fiind termeni tehnici: turunda – prăjitură rituală, lucuns – prăjitură, formaţii în  -nt(h)-, -nd- (frunda – praştie, rudens – odgon) [1, p.37]. Cuvintele de origine etruscă nu s-au păstrat în limbile romanice, din cauza caracterului tehnic şi aspectului formal neobişnuit. Împrumutul etrusc este caracterizat prin tendinţa de a fi eliminat de vocabularul tehnic de origine greacă.  Un criteriu admis la determinarea cuvintelor de origine mediteraneeană este existenţa unor asemănări între unele vocabule latineşti şi greceşti, care nu provin din fondul-european şi nici nu sunt împrumuturi din greacă: ficus – ,,smochin” menta, plumbum, rosa, vinum etc. [1, p.39]. Tematic, aceste cuvinte țin de domeniul civilizației sau denumesc nume de plante care cresc în Bazinul Mării Mediterane. În lexicul limbii latine, elementul mediteraneean ocupă un loc important, mai ales în denumirea florei și a faunei [1, p.42]. Au o largă răspândire romanică termenii, precum baca, ficus, laurus, menta, papaver etc. Cea mai profundă și cea mai puternică influență exercitată asupra vocabularului latin a fost cea grecească. Acești termeni denumesc obiecte concrete pentru care latina nu dispunea de nume adecvate. Împrumutul grec s-a limitat la limbajul familiar și la vocabularele tehnice. Un puternic aflux de cuvinte grecești în limba latină a fost condiționat și de răspândirea creștinismului.  Determinarea în mod sigur a originii cuvintelor latine este dificilă din mai multe motive: lipsa de informație, a accesului la sursele de specialitate ș.a. Un aspect interesant al problemei etimologice îl prezintă omonimia și căile de formare a acesteia: 1) omonime cu etimologii diferite; 2) omonime formate prin scindarea semantică a unor sensuri ale cuvintelor polisemantice; 3) omonime formate prin afixare [2, p.132]. 1. Omonime cu etimologii diferite:  Calx, calcis (gr.) f. – „piatră de var”, şi calx, calcis (etrs.) f. – „călcâi”, acesta din urmă având o etimologie nedeterminată, probabil etruscă [3, p. 255]. Labrum,-i – „buză” < labium,-i – „buză”, şi labrum,-i – „bazin, scăldătoare” < lavabrum < lavo.  Acia, -ae – „aţă” < acus şi acia, -ae – „ascuţiş” < acer. Acies,-ei trece la declinarea I-a şi devine omonim cu acia, -ae – „aţă”. Drept dovadă este următoarea constatare: „Încă în latina clasică apar forme parelele materies/materia” [4, p.59]. Populus,-i (etrs.) m. – „popor”, şi populus,-i f. – „plop” este un împrumut italo-grecesc [3, p. 321]. 2. Omonime formate prin scindarea semantică a unor sensuri ale cuvintelor polisemantice: Planta,-ae – „talpă a piciorului”, şi planta,-ae – „plantă, butaş, răsad”. Dezagregarea sensului are loc astfel: de la substantivul planta,-ae – „talpă a piciorului”, apare verbul planto – „a apăsa pământul cu piciorul”, care în limba agricultorilor capătă înţelesul de „a semăna” (comp.: rom. a planta). Apoi, de la planto derivă substantivul deverbal planta – „butaş, plantă” (după modelul pugna – „luptă”, de la pugna – „a lupta”) [3, p.25]. 3. Omonime formate prin afixare:  Labellum – „buzişoară” < labrum – „buză” + suf.-ell(um) şi labellum – „cadă mică” < labrum – „cadă, bazin, scăldătoare” + suf.-ell(um);  Rapina – „jaf”< rapio – ,,a jefui” + suf.-in(a) şi rapina – „câmp semănat cu ridiche, ridiche”< rapa – „ridiche” + suf.-in(a).