În condițiile actuale, societatea modernă are nevoie de o bună comunicare, pentru a asigura funcționarea tuturor instituțiilor statului și derularea activităților zilnice în toate sferele vieții, iar o bună comunicare poate fi asigurată de utilizarea uneia sau mai multor limbi dezvoltate, cu cei mai înalți parametri, accesibile participanților la actul comunicării.  Existența și utilizarea în plan social a unei singure limbi este caracterizată drept monolingvism, situație care, în prezent, este concurată de imersiunea altor limbi. Or, instituțional, monolingvismul este asigurat prin statutul și funcțiile limbii de stat. Astfel, de exemplu, în Republica Moldova, ca și în orice altă țară în care există limbă de stat, se creează zone monolingve, în care funcționează doar o singură limbă – acestea sunt instituțiile statului, administrația, învățământul etc. De regulă, celelalte limbi, ale minorităților etnice, nu sunt utilizate în comunicarea oficială instituțională.  În fond, în Republica Moldova, limbile care contează în comunicarea instituțională, la nivelul societății, în ansamblu, sunt româna și rusa, celelalte limbi, minoritare, au o pondere comunicativă redusă și reprezintă doar forme de manifestare a culturii spirituale a etniilor respective. Anume această valoare spirituală este accentuată de documentele de politici lingvistice europene, care acordă atenție și susținere limbilor minoritare, celor cu puțini vorbitori sau pe cale de dispariție.  Conform „Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare”, prin expresia limbi regionale sau minoritare se înțeleg limbile: i.  folosite în mod tradițional într-o anumită zonă a unui stat de către cetățenii acelui stat, care constituie un grup numeric inferior restului populației statului; și ii. diferite de limba (-ile) oficială a (ale) acelui stat; ea nu include nici dialectele limbii (-ilor) oficiale a (ale) statului, nici limbile migranților [1]. În Republica Moldova, statutul de limbi minoritare îl au 8 limbi: bulgară, găgăuză, germană, idiş, poloneză, română, rusă, ucraineană. Pe de altă parte, în țara noastră există situația de bilingvism român-rus și rus-român, dat fiind faptul că limba rusă, în virtutea tradițiilor moștenite de pe timpul sovietic, are încă un rol destul de important în societate. Statutul acesteia, ca limbă de comunicare interetnică, este stipulat de legislația în vigoare și este susținut cu multă tenacitate de minoritățile naționale, în special de găgăuzi, ucraineni, bulgari, care utilizează limba rusă în toate domeniile vieții sociale, aceasta, de fapt, înlocuindu-le propriile limbi naționale. Conform Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova (1989), care deși anacronică, rămâne până acuma în vigoare, limba rusă se utilizează pe teritoriul republicii paralel cu limba de stat în calitate de limbă de comunicare între naţiuni. Dacă ar fi să evaluăm rata bilingvismului rusnațional, am putea constata că aceasta este destul de mare și că ponderea limbii ruse este, în unele regiuni/comunități, una semnificativă.  Moldova, spun observatorii, este singurul stat ex-sovietic în care minorităţile etnice, numite de altfel impropriu neruse, adică ucrainenii, găgăuzii, bulgarii, evreii, parţial romii – sunt supuse unui proces de rusificare prin menţinerea învăţământului public pentru acestea doar în limba rusă. Sub aspect lingvistic, ucrainenii, găgăuzii şi bulgarii au fost şi rămân un fel de anexă a comunităţii etnice ruseşti, mai cred analiştii [2].  Uniunea Europeană susține și promovează diversitatea lingvistică și culturală prin mai multe proiecte. Unul dintre acestea este Language Rich Europe (Bogăția lingvistică a Europei), care își propune să elaboreze strategii prin a căror aplicare diversitatea să nu devină o povară, un impediment în cooperarea și colaborarea dintre oameni, ci din contra, să contribuie la îmbogățirea spirituală și la îmbunătățirea vieții. Obiectivele generale ale proiectului Language Rich Europe. Tendinţe în politicile şi practicile multilingvismului în Europa sunt:  facilitarea schimbului de bune practici în promovarea dialogului intercultural şi incluziunii sociale prin intermediul predării şi învăţării limbilor;  promovarea cooperării europene în elaborarea politicilor şi practicilor lingvistice dintr-o serie de sectoare educaţionale şi din societate în ansamblu;  ridicarea gradului de conştientizare în ce priveşte recomandările UE şi Consiliului Europei de promovare a învăţării limbilor şi diversităţii lingvistice în Europa [3, p.6]. Diversitatea lingvistică trebuie bine monitorizată, este necesar ca europenii să înțelegă și să accepte diversitatea, să învețe a fi toleranți, pentru a găsi punți de înțelegere în orice situație. Uniunea Europeană, Consiliul Europei și alte organisme internaționale acordă o mare atenție acestor probleme, deoarece practica demonstrează că, de cele mai multe ori, tentativele de instaurare a supremației unui grup, a unei comunități etnice, a unei țări etc. sunt însoțite sau precedate de conflicte lingvistice, de încercarea de a instaura supremația unor anumite limbi în detrimentul altora.  Actualmente se desfășoară un proces dificil de amenajare lingvistică, în special în țările postsovietice, în care supremația limbii ruse, în detrimentul limbilor naționale, are rădăcini adânci și lucrurile se schimbă cu greu, iar focarele de conflicte politico-lingvistice mocnesc întotdeauna și izbucnesc cu regularitate.