Organizarea şi practicarea consilierii filosofice în Statele Unite ale Americii este la un stadiu incipient, precum sunt şi alte tipuri ale filosofiei practice. Cu toate acestea, în America se observă un vădit progres al acestui tip de serviciu, ceea ce ne face să credem în potențialul său. Cât priveşte Germania, aici consilierea filosofică şi filosofia practică, la general, şi-au cucerit deja statutul. La baza instaurării acestui nivel stau calităţile specifice şi pragmatice ale poporului german. Dacă e să analizăm consilierea filosofică în calitate de organizare, atunci locul de frunte îl ocupă anume felul cum se impune fiecare organizaţie şi reputaţia acesteia, profilul şi originalitatea ei, ceea ce îi acordă siguranţă şi longevitate organizaţiei în cauză [1, p.30].  Interesul faţă de terapie e profesionalizat în diferite domenii şi se referă la o durată diferită de timp. Pornind de la psihanaliza freudiană, chiar şi în acea perioadă s-a manifestat un interes vădit faţă de descoperirea conştiinţei umane. Fiind urmată de diverse şcoli de consiliere sau diverse versiuni ale acestora, ea este numită, în general, psihoterapie, ulterior devine culminată de redescoperirea consilierii filosofice. Această redescoperire a consilierii filosofice a început cu cercetările lui Bertrand Russell în lucrarea ,The conquest of happiness şi de Martimer Adler în lucrarea The conditions of philosophy. Dar Russell, la fel ca şi Aristotel, nu a putut prezice că oamenii simpli vor avea priză la filosofie şi mai ales la filosofare. Cu toate acestea, Adler a avut abilitatea de a prezice „moartea filosofiei teoretice”, dar pe atunci, el încă nu a putut prezice nici ce e de făcut cu filosofia practică [2, p.52]. În anii 1970-1980, filosofii au revitalizat curentul filosofiei renascentiste. În 1979, Paul Sharkey a publicat un articol – Filosoful în renaştere, în care numeşte filosofia ca cură medicală. În 1980, Seyman Hersh a publicat un articolul – Consilierea filosofică [2, p.78]. În 1981, Achenbach a fondat Societatea Germană a Filosofiei Practice. Mulţi alţi filosofi practicieni au început deja să atenteze la filosofia practică sau să teoretizeze serios problema şi necesitatea filosofiei practice: Maurice Friedman, Pierre Grimes, Peter Koestenbaum, Methew Lipman şi J. Michael Russell au contribuit la instaurarea filosofiei practice. Cu toate astea, nu existau dovezi pentru susţinerea lor şi nici convingerea fermă că filosofia este un serviciu sau o asistenţă socioumană. Consilierea sugerează căi de soluţionare a problemei, însă în permanenţă se face apel la înţelepciunea filosofică pentru a înţelege, dirija sau rezolva unele prejudicii indiferent de ce natură sunt ele.  Deci dialogul nu presupune o diagnoză, etichetă sau un clişeu şi, de obicei, nu se face referinţă la aşa-numita prezicere sau providenţă. Pot fi identificate cel puţin trei tipuri de dialog folosit în consilierea filosofică. Dacă ne referim la primul caz, aici vorbim despre o teorie filosofică cuvenită care poate să acorde practicii filosofice un aspect artistic sau spectaculos, apelând la o tipologie, perioadă sau filosof ca mod de gândire specific şi binevenit cazului cu care s-a adresat clientul. În al doilea caz ne referim la problema idolatrizării sau a schismei dintre situaţia concretă şi teoria aleasă, iar în al treilea caz – dacă situaţia în particular permite, se poate de ales o tipologie, o teorie sau un caz din practica filosofică. Consilierea filosofică nu poate schimba lumea ce îl înconjoară pe client, ea schimbă convingerile clientului despre lume pentru că, de fapt, convingerile clientului sunt impulsive, de autoconservare sau autodistrugere şi filosoful poate arăta perspective de soluţionare. Caracterul convingerilor este unul de tip conservativ şi constant. Cu toate acestea, în permanenţă apar opinii noi, sublimându-le pe cele vechi, fapt care conferă consilierii filosofice siguranţa de a fi posibil şi practicabil actul de terapie. Consilierea filosofică devine o proprietate atât pentru terapeut, cât şi pentru client, însă doar când această metodă este aleasă cu grijă, ţinându-se cont de specificul persoanei în cauză, caracterul, temperamentul, abilităţile meditative. Această terapie nu poate fi aplicată clienţilor care nu înţeleg şi nu pot folosi cunoştinţele din domeniul filosofiei. Consilierea filosofică optează pentru analiza multilaterală a problemei, fără a da o preferinţă unei laturi sau alteia.  În cazul filosofiei cu copii, sunt urmărite principiile teoretico-metodologice şi didactice. Filosofia cu copii a fost propusă în universitatea Montclear din SUA, fiind aplicată la clasele 1-11. Cei mai de vază filosofi ce au contribuit la formarea domeniului filosofia cu copiii este M.Lipman şi M.Sharp, R.F. Reed, şi alţii. Primele încercări ale implementării filosofiei practice apar încă în anii '70 ai secolului XX. Din acel moment, filosofia cu copii îşi perfecţionează domeniul de aplicare, lărgindu-şi arealul [3, p.56]. Ideea implementării filosofiei ca obiect de studiu obligatoriu în şcoli pentru Republica Moldova este un domeniu inovator. Însă conform studiilor efectuate, anume în urma implementării filosofiei cu copii, s-a îmbunătăţit nivelul reuşitei şcolare în genere, iar formarea abilităţilor social-morale s-a cristalizat. Prin intermediul instituţionalizării filosofiei cu copii se activează abilităţile de formare a deprinderilor cu caracter social şi moral, astfel se face simţită aplicabilitatea filosofiei, preluând conţinut de training. Scopul acestor activităţi de ordin filosofic constau în faptul că, prin intermediul metodelor de tip filosofic, să formeze copiilor o gândire corectă, atitudine critică, abordare multilaterală a problemelor ce provoacă interes. Gândirea antrenată prin filosofie presupune formarea abilităţilor critice, raţionale, creative, contextuale etc. Astfel, filosofia poate deveni o paradigmă a învăţământului şcolar şi preuniversitar, făcându-se chiar apel la tipul de funcţionare a şcolilor greceşti vechi. Filosofia cu copii este o orientare filosofică recentă, o abordare eretică, oarecum în răspăr cu tradiţia filosofiei academice. Însăşi premisa fundamentală a acestui curent – educabilitatea filosofică a copiilor – este intens discutată. Pe de o parte, filosofi ca Michel Onfray şi Karl Jaspers găsesc copilul înzestrat cu o spontaneitate filosofică specifică prin „de ce?”-ul lor masiv şi radical. Pe de altă parte, alţi filosofi, deşi acceptă o copilărie a filosofiei (de exemplu, naşterea ei în Occident – la presocratici), în nici un caz copii filosofi, pentru că „a filosofa”, pentru ei, înseamnă a ieşi din copilărie (Descartes) [1, p.13]. Controversele teoretice nu au împiedicat însă filosofia cu copii să se dezvolte vertiginos, mai ales în Statele Unite, unde Matthew Lipman fondează, în 1974, Institute for the Advancement of Philosophy for Children (IAPC – Institutul pentru Promovarea Filosofiei pentru Copii). Lipman propune ca scop major al filosofiei cu copii stimularea gândirii critice, definită de el ca o gândire care (1) facilitează judecata copiilor pentru că se (2) bazează pe reguli şi criterii, (3) se autocorectează şi (4) este sensibilă la context [2, p.55]. Un alt moment important al filosofiei cu copii este motivaţia politico-socială. Pentru Lipman, între studiul filosofiei şi studiul democraţiei trebuie stabilită o relaţie de interdependenţă. Apariţia şi dezvoltarea gândirii reflexive (abstracte) la copil în sânul unei comunităţi de cercetare va fi un mijloc de a educa democraţia. E prezentă şi o schimbare de registru în ideologia pedagogică, o mutaţie „postmodernă”, cu deplasarea centrului de greutate dinspre profesor (filosof) spre elev (copil). Metoda filosofiei cu copii destramă tradiţia idealizării vârstei copilăriei (dacă mai era nevoie, or, Freud în psihanaliză, William Golding în literatura universală, pentru a nu oferi decât câteva exemple extreme, au deconstruit, sperăm că pentru totdeauna, mitul inocenţei copilăriei). Apoi, înseşi condiţiile sociale în care unii copii trăiesc sunt foarte dure: plecarea părinţilor, divorţuri, foame, muncă, violenţe, tratament inuman, lipsa de dragoste din partea părinţilor, sărăcie etc. – chiar în ţările aşa-zise dezvoltate. Reflecţia filosofică, în acest caz, va învăţa copilul să ia distanţă faţă de emoţiile resimţite şi să reziste situaţiilor angoasante.