În experienţe biomedicale, printre cele 250 de specii de animale utilizate, un loc important îl deţine şobolanul alb [1]. Istoricul fiziologiei demonstrează elocvent că progresul impetuos al ştiinţei a fost determinat de implementarea în practica experimentală a noilor metode performante de cercetare [2], precum şi de utilizare în experienţe a unor anumite specii de animale [3]. Din mai multe puncte de vedere, sub aspect metodologic cu privire la corespunderea obiectului de experienţă scopurilor şi obiectivelor cercetărilor, şobolanul alb prezintă un model experimental deosebit de potrivit pentru mai multe cercetări fiziologice [1, 3], motiv din care analiza bazelor biologice de transformare a animalului sălbatic în animal de laborator este deosebit de actuală. Domesticirea reprezintă un proces de modificare a animalelor sălbatice, care pe parcursul mai multor generaţii, datorită activităţii umane orientate, au fost izolate genetic şi ecologic de indivizii strămoşi sălbatici [4]. Prin urmare, o populaţie de animale este impusă la existenţă în mediul antropogen datorită combinaţiilor ale modificărilor genetice [4,5] care a stimulat modificarea sistemelor neuromediatoare şi neurohormonale [6].  Domesticirea şobolanilor, în comparaţie cu altor animale, a fost realizată în termene foarte restrânse (timp de cca 50 ani), provocând modificări suficiente în organizarea morfofiziologică a animalelor [1,3]. Domesticirea şobolanilor cenuşii sălbatici şi cercetarea modificărilor respective, bazată pe metode performante ale geneticii şi selecţiei contemporane [7], a fost modelată în condiţii controlate pe parcursul a circa 40 de ani şi în sec.XXXXI [7, 8].  Obstacol principal pentru domesticire a animalelor speciei sălbatice se consideră condiţiile determinate de limitarea deplasării libere (imposibilitatea realizării reflexului de libertate şi contactul inevitabil al animalului cu omul (lipsa „distanţei de evitare”), ceea ce induce la început stare de stres excesiv, iar ulterior stres cronic relativ moderat [9], dintre care primul asigură un efect puternic asupra supravieţuirii indivizilor, iar al doilea – inhibitor asupra etapelor de bază ale proceselor reproductive la şobolanii cenuşii capturaţi şi întreţinuţi în condiţii de vivariu [9,10].  În opinia noastră, una dintre premisele domesticirii reuşite a şobolanilor constă în particularitatea de reacţie la stres a şobolanilor albinoşi. Rezultatele cercetărilor fundamentale realizate de către acad. T.Furdui [9] au demonstrat convingător că în situaţii identice de conflict animalele prezintă o reacţie individuală la stres a sistemelor neuroendocrine, care s-a evidenţiat în mod deosebit la şobolanii albi. Albinismul prezintă o mutaţie tipică cu efect pleiotrop, care determină nu doar modificările colorării tegumentelor şi a irisului, ci şi modificări specifice fiziologice şi comportamentale care contribuie la micşorarea secreţiei corticosteronului [11], precum şi diminuarea creşterii secreţiei hormonului la stres, ceea ce indică asupra limitării efectelor distresului la etapele iniţiale de domesticire micşorând sarcina alostatică [12]. Prezintă interes informaţia referitor la activarea stării receptorilor 5-HT1A a sistemului cerebral serotoninergic responsabil pentru inhibarea reacţiei de frică la şobolanii supuşi domesticirii pe parcursul a peste 20 de generaţii [13]. Atrage atenţie că, în pofida rolului fricii în formarea agresiunii de apărare, aceasta reacţie nu se exprimă la animalele tinere [13]. Analiza cauzelor de domesticiri a demonstrat că un rol major în acest proces l-a avut handling exclusiv la vârsta postnatală timpurie [14], care induce modificări în activitatea nervoasă şi reduce suficient reacţiile emoţionale aversive provocate de contactul cu omul [14]. Transformarea accentuată a comportamentului, cauzată de handling se datorează modificărilor în sistemele neuromediatoare ale creierului şi cele neuroendocrine [6,10,11,13], care prezintă reglatori universali ai proceselor genetice şi fiziologice, determinând perfecţionarea şi complicarea mecanismelor ontogenetice de reglare posibil, în primul rând, de reducere a reactivităţii la stres controlată de către corticosuprarenale şi medulosuprarenale [10,12].  Despre atenuarea considerabilă a stresului la dezvoltarea ulterioară mărturiseşte păstrarea capacităţii de reproducere în cadrul selecţiei şobolanilor albi în populaţii artificiale foarte mici [3]. Prin urmare, consecinţele fizologice ale activării funcţiei adrenocorticale a şobolanilor, ca reacţie la un complex de acţiuni nefavorabile la domesticire, depind de stadiul ontogenezei şi constă în modificarea stabilă a sistemelor neuroendocrine şi neuromediatoare. Luând în consideraţie frecvenţa foarte mică de apariţie a albinoşilor în natură [1,6], trebuie de menţionat că apariţia şobolanului alb (Rattus norvegicus var. alba), care deja timp de peste 150 de ani se utilizează în mai multe experienţe fiziologice, a fost determinată de modificarea reactivităţii sistemelor neurohormonale care realizează reacţia de stres, asigurând acomodarea organismului pentru existenţă în condiţii ecologice noi, contribuind la dezvoltarea ontogenetică şi supravieţuirea animalelor.  Astfel, şobolanii albi prezintă obiectul a două experienţe grandioase: prima – cu durată de câteva milioane de ani, efectuată de către natură care, prin intermediul selecţiei naturale, a realizat transformarea şobolanilor din ecosisteme naturale în comensuali, iar apoi în animale sinantrope şi sinurbane cu acomodări specifice pentru existenţă în zoocenozele antropizate [16]; a doua experienţă a fost realizată de către om în termen foarte scurt (cca 50 de ani), în baza evoluţiei naturale, ca rezultat obţinându-se un tip nou de animal domestic – animal de laborator [3,5,7,8].