Experienţa socială din ontogeneza postnatală timpurie ca factor determinant al formării sănătăţii psihice
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
859 15
Ultima descărcare din IBN:
2023-12-15 22:40
SM ISO690:2012
ŞTIRBU, Eugeniu, BULAT, Olga, CORLĂTEANU, Alexandr, DUDNIC, Eugeniu. Experienţa socială din ontogeneza postnatală timpurie ca factor determinant al formării sănătăţii psihice. In: Integrare prin cercetare şi inovare.: Ştiinţe ale naturii. Ştiinţe exacte , 10-11 noiembrie 2014, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: Universitatea de Stat din Moldova, 2014, R, SNE, pp. 19-22.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare şi inovare.
R, SNE, 2014
Conferința "Integrare prin cercetare şi inovare"
Chișinău, Moldova, 10-11 noiembrie 2014

Experienţa socială din ontogeneza postnatală timpurie ca factor determinant al formării sănătăţii psihice


Pag. 19-22

Ştirbu Eugeniu1, Bulat Olga1, Corlăteanu Alexandr2, Dudnic Eugeniu2
 
1 Institutul de Fiziologie şi Sanocreatologie al AŞM,
2 Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 7 aprilie 2020


Rezumat

De demult este cunoscut că organismele vii, inclusiv omul, se dezvoltă în ontogeneza lor prin interacţiunea factorilor genetici cu cei de mediu. În medicină acest principiu al dezvoltării a fost conştientizat în mult mai mare măsură spre sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI, când au fost aduse suficiente dovezi, că mediul timpuriu de viaţă, în special cel social, influenţează nu numai sănătatea actuală a copilului, dar se răsfrânge şi asupra bunăstării lui fizice, psihice şi sociale din etapele ulterioare de viaţă.  Analiza literaturii ştiinţifice, efectuată în cadrul prezentului studiu, a demonstrat că, printre factorii de mediu, cei sociali sunt cei mai numeroşi şi, totodată, mai importanţi, de care depinde formarea sănătăţii psihice. Aceşti factori includ interacţiunile copilului cu mama, membrii familiei, rudele apropiate, iar mai târziu cu semenii din curte la joacă, cu cei din cadrul diferitelor proiecte şi manifestări, apoi cu semenii, educatorii, profesorii din grădiniţă şi şcoală. Caracterul, calitatea şi cantitatea acestor interacţiuni sociale şi determină efectele asupra formării sănătăţii psihice, care pot fi sanogene sau dereglatoare. În primii ani de viaţă, cele mai importante interacţiuni ale copilului sunt cele cu mama, care este în stare să-i satisfacă toate necesităţile. Ca rezultat al acestor interacţiuni se naşte şi se dezvoltă ataşamentul, care reprezintă una din necesităţile înnăscute de bază ale copilului şi are ca scop supravieţuirea. Ataşamentul se defineşte ca o clasă de comportamente sociale cu o funcţie specifică proprie, care are ca scop menţinerea proximităţii copilului cu o altă persoană considerată mai puternică şi capabilă de a proteja [1,2]. Temelia şi caracteristicile generale ale ataşamentului se dezvoltă în primul an de viaţă postnatală. Copilul dezvoltă modele internalizate de reprezentare mintală a sinelui şi a persoanelor apropiate, care se păstrează destul de stabil şi în etapele ulterioare de viaţă, devenind baza dezvoltării personalităţii. Dacă mama oferă copilului iubire, satisfacerea bună şi la timp a necesităţilor lui, la el se dezvoltă un ataşament sigur, care-i va ajuta în viaţă uşor să stabilească relaţii sanogene cu alte persoane şi o stare de echilibru cu sine. Lipsa iubirii, atenţiei şi îngrijirii cuvenite la copil dezvoltă ataşamentul nesigur sau dezorganizat, care reprezintă un greu factor de risc pentru comportamentul social în viitor [3]. În ultimii ani, un şir de investigaţii au demonstrat cât de nefaste sunt consecinţele experienţelor adverse din copilărie (EAC). Toate aceste experienţe sunt asociate cu stres excesiv şi includ: maltratarea copiilor în familie (abuzul fizic, sexual şi emoţional, neglijenţa), violenţa extrafamilială, abuz de substanţe, sărăcia extremă, divorţul părinţilor, părinţi cu probleme de sănătate. Datele publicate recent [4] de un grup de savanţi, care au studiat povara şi consecinţele maltratării copiilor în şase ţări cu venituri mari, începând cu anul 1979, au demonstrat că maltratarea copiilor rămâne o problemă majoră de sănătate publică şi bunăstare socială: anual, aproximativ 4-16% dintre copii sunt abuzaţi fizic, iar unul din zece este neglijat sau abuzat psihologic; pe parcursul copilăriei între 5 şi 10% dintre fete şi până la 5% dintre băieţi sunt expuşi abuzului sexual penetrant şi un număr aproape de trei ori mai mare este expus la diferite tipuri de abuz sexual. Aceşti autori au constatat că formele studiate de maltratare a copiilor contribuie esenţial la mortalitatea infantilă, morbiditatea şi are efecte pe termen lung asupra sănătăţii mintale, cum ar fi: abuzul de droguri şi alcool, comportament sexual şi criminal majorat.  Recent organe medicale competente din SUA au constatat faptul că experienţele adverse din copilărie explică aproape 32% din cele mai răspândite tulburări psihice ale vârstnicilor [5]. Diferite forme de adversităţi timpurii alcătuiesc aproximativ 67% la adulţi şi 80% la adolescenţi din riscul de sinucidere [6]. Expunerea la mai multe episoade de EAC poate în mod semnificativ creşte riscul de tulburări mintale şi boli somatice [7, 8]. În special, adulţii cu mai mult de şase evenimente adverse în copilărie au avut o probabilitate mai mare de a muri cu 20 de ani mai devreme decât cei fără astfel de istorii [9]. În mai multe centre ştiinţifice, au fost acumulate bogate date, care mărturisesc că EAS prezintă un important factor de risc pentru dezvoltarea diferitelor dereglări psihice, printre care depresia [10], sindromul de stres posttraumatic pediatric şi adult [11, 12] etc.  Au fost aduse dovezi importante referitor la posibilitatea de a repara într-o oarecare măsură efectele nocive ale EAC. S-a constatat că copiii scoşi din orfelinate şi plasaţi în familii adoptive au înregistrat o creştere a funcţiilor cognitive comparativ cu cei rămaşi în instituţii [13]. Un studiu longitudinal a arătat că copiii cu deficienţe cognitive generale cu retard mintal la vârsta de 2 ani scoşi din orfelinatele din România şi adoptaţi şi crescuţi de familii din Marea Britanie au arătat o îmbunătăţire cognitivă substanţială la vârsta de 4 ani [14]. Aşadar, experienţa socială din ontogeneza postnatală timpurie are o importanţă extrem de mare pentru formarea sănătăţii psihice. Efectele sanogene şi nefavorabile multiple asupra dezvoltării psihicului, pe care le poate avea mediul social din copilărie, se datoresc faptului că în această perioadă are loc dezvoltarea rapidă a structurilor nervoase implicate în procesele psihice şi, în primul rând, a scoarţei cerebrale. Aceste structuri în dezvoltare accelerată au o mare plasticitate şi formarea lor este dictată de condiţiile mediului. În dependenţă de aceste condiţii, formarea circuitelor nervoase, bază a proceselor psihice, poate fi favorizată, inhibată sau direcţionată pe o cale anormală.