Apariţia şi dezvoltarea constituţiei
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
1749 110
Ultima descărcare din IBN:
2024-02-22 19:23
SM ISO690:2012
RĂDUCAN, Eduard. Apariţia şi dezvoltarea constituţiei. In: Integrare prin cercetare şi inovare.: Ştiinţe sociale , 10-11 noiembrie 2014, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: Universitatea de Stat din Moldova, 2014, Vol.2, R, SS, pp. 232-235.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare şi inovare.
Vol.2, R, SS, 2014
Conferința "Integrare prin cercetare şi inovare"
Chișinău, Moldova, 10-11 noiembrie 2014

Apariţia şi dezvoltarea constituţiei


Pag. 232-235

Răducan Eduard
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 7 aprilie 2020


Rezumat

În toate societăţile politice, cât de puţin organizate sau democrate nu ar fi, există un cadru de reguli, care reglementează modalitățile de exercitare a puterii şi raporturile acesteia cu cetăţenii. Acest ansamblu de norme fundamentale poartă denumirea de Constituţie. Experienţa istorică ne dovedeşte faptul că fiecare stat îşi stabileşte modul de organizare şi exercitare a puterii în constituţie, atât cei guvernanţi cât şi cei guvernaţi văzând în acest act politico-juridic drept legea fundamentală a ţării. Însă „capriciile istoriei”, precum şi temperamentele popoarelor, fac ca această lege fundamentală să varieze de la un stat la altul după procedura de elaborare, precum şi după autoritatea sau forţă sa juridică. Adoptarea constituţiei a devenit un eveniment de importanţă majoră pentru societate, ea marcând victorii şi împliniri de aspiraţii şi sentimente sociale şi morale.  Din punct de vedere etimologic, cuvântul „constituţie” provine din substantivul latin constitutio, care înseamnă dispoziţie, ordin [2, p.64]. În afară de Imperiul Roman, trebuie să amintim că cuvântul constituţie îl întâlnim la Aristotel în lucrarea sa Statul atenian, lucrare dedicată evoluţiei constituţionale în Atena, precum şi conţinutului material al acestor prevederi. Aici trebuie să subliniem ca Solon a dat statului o constituţie şi legi noi. În general în această perioadă legile care priveau organizarea statului erau denumite legi fundamentale, precum am menţionat mai sus. Însă chiar dacă s-a menţionat Constituţia lui Solon sau Licurg, care reglementau domeniile de organizare şi activitate ale statului spartan şi atenian, ele n-au fost însă constituţii în adevăratul sens al cuvântului. Constituţia este instrumentul prin care se instituţionalizează puterea. Ea constituie deci certificatul de legalitate şi de legitimitate al puterii. Constituţia este, totodată, şi instrumentul de „închidere” al puterii într-un cadru juridic determinat şi este mijlocul de limitare a puterii, de „stăpânire” a ei.  Constituția a fost şi este concepută într-o viziune mai largă ce excede juridicului, nu numai o lege fundamentală, ci de fapt o realitate politică şi statală ce se identifică cu chiar societatea creată în urma revoluţiilor victorioase. Astfel, în istoria lumii, începând cu sec.XVIII, s-a impus alături de alte mari instituții, create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice şi juridice – constituţia – ca lege fundamentală a statului [4, p.43]. Sub aspect conceptual, putem vorbi de constituţii scrise şi constituţii cutumiare: – Constituţia cutumiară reprezintă rezultatul, experienţa practicii şi tradiţiei în domeniul relaţiilor sociale fundamentale statale ale unui popor, cristalizate de-a lungul timpului. Principiile astfel desprinse au căpătat în timp o puternică rezonanţă în conştiinţa colectivă, fiind respectate întocmai ca legile scrise. – Constituţia scrisă a apărut ca reacție împotriva cutumei, considerată incertă, incompletă, într-o continuă mișcare. Aceasta se impune a fi reglementată într-o formă concisă și sistematică [3, p.64]. La etapa actuală, adoptarea constituţiei reprezintă un mare eveniment politic, social şi juridic în viaţa unui stat, deoarece în constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le apară şi le promovează. Astfel, pentru a înțelege care este rolul şi importanţa constituţiei pentru viaţa social-politică a statului, trebuie evidenţiată noţiunea acesteia prin prisma dezvoltării istorice a sferei şi conţinutului ei [6, p.2]. Noţiunea de constituţie este întrebuinţată din timpuri străvechi şi până în ziua de astăzi în diverse ramuri ale ştiinţei, inclusiv de ştiinţele juridice. În limbajul curent, se vorbeşte despre constituţia fiinţei umane sau de cea a materiei, în literatura de specialitate s-a menţionat că „dacă transportăm această noţiune în domeniul ştiinţelor sociale, vom constata că fiecare fenomen, plecând din momentul în care el se diferenţiază, posedă o organizare determinată, adică o anumită constituţie” [1, p.179]. Ca şi în alte domenii, şi în domeniul dreptului, această noţiune a fost folosită în mai multe sensuri. În plan juridic, aceasta se traduce printr-o pluralitate impresionantă de dimensiuni şi sensuri, pe când numitorul comun pare să rezide în superioritatea şi stabilitatea acestui text. Aceste două atribute – superioritatea şi stabilitatea – s-au contopit în cele mai diverse concepţii şi teorii. Astfel, constituţia este analizată la fel ca un act exact sau precis, precum şi ca un continuum (o situație; un proces): o formă şi un conţinut, o normă şi un program, o abilitate şi o limitare, o imagine a ceea ce este şi o prescripţie a ceea ce trebuie să fie [5, p.199]. Fenomenul „constituţie” cunoaşte nu numai o dinamică pozitivă și o dezvoltare proprie, ci şi o influențare puternică a intereselor economice şi sociale ale celor care instituie reguli constituţionale. Astăzi această concepţie este încetăţenită în toate statele. Mai mult ca atât, unele acte normative de organizare (statute) ale unor organisme internaţionale se numesc tot constituţii (UNESCO; OIM), ele marcând importanţa deosebită care vrea să se acorde acestora. Din cele relatate, se poate de menţionat că noţiunea de constituţie a evoluat, conţinutul ei lărgindu-se sau, din contra, diminuându-se, în funcţie de anumite interese, de punctele de vedere exprimate şi de gradul atins în cunoaşterea fenomenului constituţional. Efectuând o analiză a relatărilor făcute anterior, în continuare vom evidenția acele particularităţi care sunt caracteristice constituţiei la etapa actuală. Ca definiţie constituţia este definită ca legea fundamentală a statului care exprimă voinţa şi interesele poporului în ansamblu sau a unor grupuri sociale în particular şi care întăreşte, în interesele, acestora principiile cele mat importante ale orânduirii sociale şi statale a respectivului stat [7, p.313]. Stabilitatea constituţiei afirmă durabilitatea acesteia, valabilitatea ei în funcţie de schimbările intervenite în societate. Ea trebuie să asigure stabilitatea ordinii existente pentru o perioadă de timp şi nu poate fi supusă unor modificări imediate. Constituţia nu trebuie percepută ca un document adoptat odată şi pentru totdeauna şi care nu poate fi modificat deloc. În practică aceasta nu este posibil, deoarece viaţa şi societatea sunt într-o continuă dezvoltare şi dacă nu vor fi introduse modificările corespunzătoare, constituţia va rămâne în urmă de dezvoltarea socială şi îşi va pierde actualitatea. Într-o măsură mai mare, stabilitatea constituţiei depinde de calităţile acesteia, de faptul cât de obiectiv ea reflectă structura socialeconomică a societăţii şi pe cât corespunde conţinutul normelor sale intereselor societăţii.  O altă trăsătură importantă a constituţiei este democraţia acesteia. Democratică poate fi definită acea constituţie care întăreşte puterea poporului şi modalitățile de participare a acestuia la rezolvarea problemelor de interes naţional, proclamă şi garantează drepturile şi libertăţile cetăţenilor, determină formele concrete de realizare a principiului suveranităţii naţionale. În literatura de specialitate, sunt evidenţiate două trăsături importante ale constituţiei, care în acelaşi timp constituie nişte condiţii de fond, şi anume – caracterul politic şi normativ.  Caracterul politic – este menţionat că dispoziţiile constituționale reglementează, în primul rând, raporturile politice, indiferent care ar fi obiectul acestora şi domeniul vieţii politice. Esenţa tuturor acestor acte constă în faptul că prin intermediul lor se transpun în practică obiective de conducere politică. Cu alte cuvinte, dispoziţiile constituţionale referitoare la organizarea şi exercitarea puterii au un caracter preponderent politic. Caracterul politic este însă obiectivat în normele juridice care le conferă astfel obligativitate generală, încălcarea lor fiind sancţionată.  Altfel spus, au căpătat caracter normativ. Caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale decurge din necesitatea de a conferi consistenţă şi caracter generalobligatoriu normelor politice, precum şi de a asigura respectarea acestora sub sancţiunea legii. Analizând doctrina constituţională din perioadă interbelică şi postbelică, se observă o evoluţie vertiginoasă a constituţiei. Aceasta a fost influenţată de diferiţi factori politici, economici, sociali, istorici. Ţinând cont de acele elemente definitorii, care sunt indispensabile oricărei constituţii, precum şi de definiţiile formulate în literatura de specialitate, putem concluziona asupra constituţiei ca fiind legea fundamentală a statului, alcătuită dintr-un ansamblu de norme juridice investite cu forţă juridică supremă, care reglementează raporturile sociale fundamentale privind instituirea şi organizarea puterii de stat, consfinţeşte şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.