Gradul de libertate şi poziţia reală a individului în societate sunt exprimate în oportunităţile şi responsabilităţile materiale şi spirituale, cantitatea, calitatea şi amploarea cărora constituie caracteristica substanţială a condiţiei sociale a persoanei. Oportunităţile sus-menţionate apar ca rezultat al unei interacţiuni complexe între individ şi societate. Societatea reprezintă un produs al interacţiunii umane, un sistem relaţional uman ce evoluează istoric. Astfel, societatea şi personalitatea sunt fenomene ce se condiţionează reciproc şi există doar într-o unitate incasabilă. În funcţie de timp, de coordonatele istorice, geografice, sau politice, de factorii obiectivi şi subiectivi ai vieţii sociale, indicatorii fundamentali ai condiţiei sociale a personalităţii sunt substanţial diferiţi. Chiar şi aşa drepturi fundamentale ale omului, cum ar fi dreptul la viaţă sau dreptul la libertate, în Europa contemporană diferă fundamental în conţinut de aceleaşi drepturi din perioada de până la Primul Război Mondial. Ca urmare, statutul juridic al persoanei se prezintă ca un produs al istoriei, umanitatea conştientizând gradual drepturile şi libertăţile circumscrise acestui statut.În societatea organizată în stat, printre factorii ce condiţionează statutul juridic al personalităţii, statul deţine un rol crucial, determinat de relativa independenţă şi autonomia considerabilă a acestuia faţă de persoană şi societate, precum şi de acele pârghii de influenţă asupra relaţiilor publice, pe care le deţine în exclusivitate. În virtutea principiului suveranităţii puterii publice, orice persoană pe teritoriul statului este sub jurisdicţia acestuia, devenind destinatarul normelor general obligatorii ce emană de la puterea publică. Astfel, esenţa şi conţinutul statutului juridic al personalităţii pot fi analizate doar în baza raporturilor dintre stat şi individ. Problema personalităţii este problema individului inclus în sistemul de relaţii sociale, în structura socială. Condiţia juridică a persoanei este determinată de posibilităţile oferite de sistemul public, precum şi de poziţia lui socială. Prin reglementarea relaţiilor şi proceselor sociale, statul influenţează activ limitele şi natura libertăţii personale. În special, prin reglementările sale, statul determină conţinutul drepturilor şi libertăţilor persoanei, stabileşte limitele acestora în scopul protecţiei drepturilor şi libertăţilor tuturor membrilor societăţii, a interesului general. Desigur, problema determinării interesului general are o conotaţie politică, ce poate conduce la tratări diferite şi la excese serioase, la care ne vom referi mai târziu.   O concluzie neîndoielnică este trecerea în revistă a statutului juridic al persoanei din antichitate până în epoca contemporană ce denotă dependența indisolubilă a acestuia de stat, ca sursă a dreptului.  Statul, ca sistem social, nu este individualizat prin statică, ci dimpotrivă, el evoluează şi se modifică în urma procesului dialectico-logic de dezvoltare istorică obiectivă a societăţii. Acest proces, din păcate, nu este caracterizat prin uniformitate, ci dimpotrivă, foarte des îi este specifică diversitatea şi contradictorialitatea. Raporturile dintre individ şi stat sunt foarte diferite.  Pe parcursul istoriei gândirii şi practicii politice, s-au evidenţiat două abordări fundamental opuse în ceea ce priveşte raporturile statului cu persoana, interferenţele vieţii publice cu viaţa privată.  Despoţiile orientale erau caracterizate de dominarea statului asupra persoanei, idei justificate de factori economici şi sociali, de relaţiile dintre clasele sociale, de relaţiile de proprietate asupra pământului, apelor etc., de nivelul de conştiinţă socială. În aşa tip de societăţi, în care primează valorile colective de supravieţuire sau apărare, persoana nu este recunoscută ca având existenţă socială decât în cadrul comunităţii, statul implicând ideea unei puteri care depăşeşte voinţele indivizilor, viziuni ce se regăsesc şi în filosofia antică greacă. Mărturiile istorice ne relevă faptul că în oraşele-state din Grecia, dar şi în Roma antică, această filosofie domina viaţa socială, fiind promovată o totală subordonare a individului faţă de comunitate.Antichitatea nu cunoaşte ideea referitoare la drepturilor omului, dar numai drepturi şi îndatoriri ale cetăţeanului. Persoana nu era percepută în afara societăţii, dar se bucura de oportunităţi sociale, exclusiv prin raportare la stat. Conflictul dintre puterea publică şi individ întotdeauna s-a soluţionat în favoarea celei dintâi. În aceste condiţii statutul juridic al persoanei este socializat, exercitat nu în favoarea individului, ci a statului, puterea publică fiind cea care-i delimita extensiunea. Persoana este somată să acţioneze în aceste „limite”, determinate în lipsa ei.  Aceasta este valabil pentru toate sistemele etatiste, pentru toate versiunile eticii altruist-colectiviste, fie ea mistică sau socială. Iată câteva dovezi: teocraţia Egiptului antic, cu faraonul ca zeu întruchipat, regula absolută a majorităţii, sau democraţia din Atena, statul bunăstării sociale instaurat de împăraţii romani, Inchiziţia spre sfârşitul Evului mediu, monarhia absolută din Franţa, statul bunăstării sociale în Prusia bismarckiană, camerele de gazare ale Germaniei naziste, şi adevăratul abator care a fost Rusia Sovietică. Toate aceste sisteme erau expresia eticii altruist-colectiviste, numitorul lor comun fiind faptul ca societatea se plaseze deasupra legii morale. Prin urmare, toate aceste sisteme erau, din punct de vedere politic, variante ale unei societăţi imorale.  În acest sens, se consideră că realizarea revoluţionară a Statelor Unite ale Americii a fost subordonarea societăţii legii morale. Principiul drepturilor individuale ale omului a reprezentat extinderea moralei asupra sistemului social, şi anume ca o îngrădire a puterilor statului, ca o apărare a individului împotriva forţei brutale a colectivului, ca o subordonare a puterii dreptului. Statele Unite ale Americii a fost prima societate morală din istorie. Statele Unite au statuat că viaţa îi aparţine omului de drept (adică în virtutea unui principiu moral şi în virtutea naturii sale), că un drept este o proprietate a individului, că societatea ca atare nu are nici un fel de drepturi, şi că singurul obiectiv moralmente justificat al statului este protejarea drepturilor individuale.  Acest salt calitativ impunea o reformă majoră în tratarea statutului juridic al persoanei, punându-se în valoare primatul individului asupra grupului. În centrul noilor concepţii cu privire la raporturile dintre stat şi persoană stau ideile de libertate şi de drepturi naturale ale omului, care determină noi relaţii între individ şi stat; ideea că puterea publică trebuie să se conducă de lege, pentru a proteja în mod inerent drepturile şi libertăţile persoanei. Drepturile şi libertăţile naturale ale omului sunt plasate deasupra puterii de stat, fiind concepute pentru a restricţiona abuzul şi violenţa acesteia. Statul începe să fie văzut ca o putere în serviciul libertăţilor înscrise în fiecare cetăţean, a cărui natură de om îl face propriul său proprietar, şi nu poate fi exercitată decât în limitele acestei misiuni. Fundamentarea modelului liberal a demarat prin adoptarea declaraţiilor de drepturi şi prin fixarea acestora în constituţii. Libertatea persoanei constă în a înfăptui totul ce nu prejudiciază drepturile altora sau securitatea publică. În aşa fel, puterea legislativă este limitată, iar singura îngrădire a libertăţii persoanei apare atunci când el recurge la încălcarea libertăţii altora. În acest sens, J.S.Mill argumenta că este autorizată subordonarea spontaneităţii individuale unui factor extern, cum este statul, numai atunci când acţiunile unui individ aduc atingere celorlalţi.