Principiul imunităţii de jurisdicţie a statelor îşi găseşte o certă expresie nu doar în cadrul instrumentelor internaţionale care îl reglementează sau surselor doctrinare ce îi oferă o nuanţare distinctă, dar şi prin prisma jurisprudenţei relevante degajate de forurile naţionale şi, mai ales, internaţionale. Accepţiunile date principiului, argumentările şi comentariile formulate de magistraţii internaţionali formează o bază juridică solidă pentru a defini cât mai exact conceptul imunităţii jurisdicţionale şi a configura cadrul special în care acesta este aplicabil. Practica judiciară dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), fără îndoială, ocupă un loc deosebit în lista surselor juridice ce consacră principiul imunităţii de jurisdicţie, speţele concrete în care jurisdicţia contenciosului european al drepturilor omului a fost sesizată să se pronunţe asupra alegatelor încălcări ale drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Convenţia EDO) [1], relevă unele accepţiuni inedite ale regulii imunităţii jurisdicţionale a statelor. Astfel, de cele mai dese ori, aplicabilitatea principiului cutumiar al imunităţii jurisdicţionale a statului este analizată de Curtea de la Strasbourg în speţele în care se reclamă încălcări ale dreptului la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia EDO), mai rar sunt cazurile referitoare la dreptul la proprietate (art. 1, Protocolul nr. 1 la Convenţie). În speţa Cudak c. Lituaniei [2], unde reclamanta s-a plâns de încălcarea dreptului de acces la justiţie prin aplicarea de către instanţele lituaniene a principiului imunităţii de jurisdicţie faţă de statul polonez în cadrul procedurilor interne cu privire la contestarea eliberării din funcţia de secretar al Ambasadei Poloniei la Vilnius, Curtea Europeană a notat că regula imunităţii de jurisdicţie a statelor în dreptul internaţional s-a dezvoltat de la sintagma latină par in parem non habeat imperium, în virtutea căreia un stat nu poate fi supus jurisdicţiei unui alt stat. Totodată, s-a notat că acordarea imunităţii unui stat în cadrul procedurilor civile desfăşurate în faţa instanţelor de judecată interne urmăreşte scopul legitim de a se conforma normelor internaţionale privind promovarea politeţii şi a bunelor relaţii între state prin respectarea suveranităţii statului pârât. La cazul din speţă CEDO a conchis asupra încălcării dreptului reclamantei la un proces echitabil, subliniind că raporturile de muncă între dânsa, în calitate de angajată, şi Ambasada Poloniei, în calitate de angajator, sunt guvernate de dreptul privat şi nu ating în nici un mod interesele de securitate şi suveranitate ale statului polonez. În speţa Fogarty c. Regatului Unit [3], în care reclamanta eliberată din funcţia de asistent administrativ al Ambasadei SUA în Londra, a pretins încălcarea dreptului garantat de art. 6 paragraf 1 al Convenţiei prin aplicarea principiului imunităţii de jurisdicţie în cadrul proceselor cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin hărţuire sexuală şi contestarea refuzului angajării în serviciu în altă funcţie, CEDO între altele a notat că recunoaşterea imunităţii de jurisdicţie statului respondent nu se califică ca un drept subiectiv, dar ca şi o barieră de procedură, ce nu a permis reclamantei să-şi înainteze cererea spre examinare în fond. Totodată, Curtea a statuat că adoptarea de către un stat a măsurilor fundamentate în normele recunoscute ale dreptului internaţional privind imunitatea jurisdicţională a statelor, de principiu nu poate fi privită ca impunând o restricţie disproporţională dreptului de acces la justiţie. Deşi acest drept este indispensabil procesului echitabil, anumite restricţionări pot fi privite ca inerente, limitările general acceptate de către comunitatea internaţională ca parte a doctrinei imunităţii statului fiind un exemplu elocvent în acest sens. Curtea a conchis asupra neîncălcării dreptului reclamantei protejat de art. 6 pe motiv că acţiunea sa în principal a vizat contestarea refuzului ambasadei SUA de a o angaja într-o altă funcţie, iar procedura de recrutare şi selecţie a personalului pentru activitatea reprezentanţelor în străinătate poate prin însăşi natura sa atinge chestiuni confidenţiale şi sensibile, precum organizarea activităţii diplomatice şi politica externă ale unui stat, ceea ce poate duce la prejudicierea intereselor naţionale şi suveranităţii. În deciziile cu privire la admisibilitate Manoilescu şi Dobrescu c. României şi Rusiei [4] şi Treska c. Albaniei şi Italiei [5], CEDO a mai reiterat cu privire la principiul imunităţii de jurisdicţie că statele sunt imune în faţa procedurilor de executare ce implică sechestrarea proprietăţii utilizate pentru reprezentanţe diplomatice sau consulare situate în statul for. Iar regula imunităţii inter alia prezumă şi asigurarea funcţionării optime a misiunilor diplomatice străine prin neinstituire de obstacole în faţa activităţii lor (ne impediatur legatio). În decizia mai recentă cu privire la admisibilitate Sedelmayer c. Germaniei [6], Curtea a adăugat că regula imunităţii jurisdicţionale implică, cu un număr limitat de excepţii prestabilite, că statele străine beneficiază de imunitate de executare pe teritoriul statului for. Într-o altă speţă, relativ recentă, Sabeh El Leil c. Franţei [7], Marea Cameră a CEDO a subliniat unele principii generale aplicabile în cadrul speţelor în care se reclamă încălcarea drepturilor garantate prin aplicarea regulii imunităţii jurisdicţionale a statului străin, şi anume: caracterul specific al Convenţiei EDO de tratat asupra drepturilor omului implică necesitatea ţinerii cont de alte norme internaţionale relevante, inclusiv acelea care se referă la recunoaşterea imunităţii de jurisdicţie altui stat; situaţia în care statul for va respinge o paletă largă de drepturi civile sau va recunoaşte anumitor categorii de persoane imunitate de răspundere civilă prin aplicarea de blanchetă a regulii imunităţii de jurisdicţie, fără existenţa unui control de supraveghere a aplicabilităţii Convenţiei, nu va satisface principiile supremaţiei legii într-o societate democratică şi standardele fundamentale garantate de art. 6; în cauzele în care aplicabilitatea imunităţii jurisdicţionale limitează exerciţiul dreptului de acces la justiţie, instanţa urmează să evalueze dacă circumstanţele cauzei au justificat respectiva restricţionare; restricţionarea dreptului trebuie să fie proporţională scopului legitim urmărit, aplicabilitatea imunităţii de jurisdicţie absolute a statelor s-a erodat de mai mult timp, existând mai multe excepţii în acest sens, precum cele referitoare la angajare, inclusiv în cadrul reprezentanţelor diplomatice şi consulare. În speţa Oleynikov c. Rusiei [8] CEDO a mers mai departe şi a considerat că aplicarea de către statul for a principiului imunităţii jurisdicţionale în accepţiunea sa absolută în cazul în care reclamantul a pretins restituirea împrumutului contractat de către consilierul comercial al Ambasadei Republicii Coreea de Nord, este contrară standardelor inserate în Convenţie, deoarece prezentul litigiu se referă la raporturi de drept privat care implică, acordarea imunităţii restricţionate. Curtea a apreciat ca fiind irelevant faptul consacrării legale a principiului imunităţii absolute în Codul de procedură civilă al FR şi a subliniat că semnarea fără ratificarea Convenţiei ONU asupra imunităţii jurisdicţionale a statelor şi proprietăţilor lor denotă intenţia guvernului rus de a se conforma anume regulii imunităţii restricţionate. Totodată, CEDO a subliniat că aplicarea de blanchetă a regulii imunităţii de jurisdicţie, fără a investiga circumstanţele de fapt ale speţei şi fără a analiza esenţa juridică a tranzacţiei încheiate între părţi cu privire la împrumut, se ridică la o încălcare a principiului proporţionalităţii, fiind atinsă însăşi substanţa dreptului la tribunal protejat de art. 6 paragr. 1. Precum vedem, jurisprudenţa CEDO ne oferă o platformă solidă pentru a defini doctrinar principiul imunităţii de jurisdicţie şi a-i stabili accepţiile practice.