Principii şi reguli în ce priveşte drepturile omului şi dreptul internaţional umanitar se elaborează şi se adoptă, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, pe parcursul mai multor ani. Iniţial, s-au format reguli care au reglamentat atitudinea statelor în perioada conflictelor armate, pentru a limita brutalitatea de război şi pentru a asigura respectarea standardelor umanitare împotriva combatanţilor, răniţilor, bolnavilor, prizonierilor de război, şi mai ales a populaţiei civile. Unul dintre fondatorii ştiinţei dreptului internaţional, juristul olandez Hugo Grotius, în lucrarea sa Despre dreptul păcii şi războiului (De iure belli ac pacis), publicată în 1625, a justificat aşa-numitul „război justific” care, menţionează faptul că toate acestea nu ar putea fi un motiv de încălcare a regulilor de beligeranţilor de război [1]. În această lucrare, se sistematizează pentru prima dată dreptul internaţional, într-o formă care a fost multă vreme utilizată şi ca un îndreptar diplomatic [2]. În a doua jumătate a sec. XIX–sec. XX a fost efectuată codificarea legilor şi obiceiurilor de război. Un punct de reper în acest sens a fost prima Convenţie de la Geneva pentru Ameliorarea Situaţiei Răniţilor din Armatele de pe Câmpul de Luptă, care reprezintă şi unul dintre cele patru tratate ce constituie Convenţiile de la Geneva. Tratatul menţionat defineşte „bazele pe care se sprijină restul legislaţiei internaţionale pentru protecţia victimelor conflictelor armate” [3, p.462]. Convenţiile au fost dezvoltate, astfel încât chiar şi în război se impune un echilibru delicat între necesitate militară legitimă şi cerinţele esenţiale ale omenirii [4, 1].  În istoria relaţiilor internaţionale, prima codificare a legilor şi obiceiurilor de război a fost realizată în prima (1899) şi a doua (1907) Conferinţe de pace de la Haga. La prima Conferinţă de la Haga au fost adoptate trei convenţii, iar la cea de-a doua – treisprezece convenţii. Una dintre cele mai importante este Convenţia de la Haga privind respectarea legilor şi obiceiurilor războiului terestru. Cu timpul, comunitatea internaţională a întreprins acţiuni noi, care au avut drept scop reglementarea legilor şi cutumelor de război, precum şi pentru a îmbunătăţi regulile existente. Cele mai importante dintre acestea sunt atât cele patru Convenţii de la Geneva din 1949, cât şi Protocoalele adiţionale la acestea, referitoare la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale [5, p.104]. În contrast cu convenţiile internaţionale, care reglementează legile războiului, principiile şi regulile referitoare la drepturile omului, în lume au început să se formeze aproape exclusiv la începutul secolului XX. Iniţial, acestea au fost luate la nivel naţional, şi apoi strânse în instrumente juridice internaţionale.  Doar după al II-lea război mondial, odată cu fondarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi adoptarea Statutului Naţiunilor Unite începe un nou pas de ajustare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, care a fost însoţită de dezvoltarea Cărţii Internaţionale a Drepturilor Omului, precum şi adoptarea numeroaselor instrumente internaţionale în acest domeniu. Normele care reglementează drepturile omului în timp de pace, au un număr de caracteristici, care le distinge de legile şi obiceiurile de război. Acestea includ următoarele:  – o formaţiune relativ recentă şi consolidarea dreptului internaţional;  – crearea autorităţilor de control convenţionale;  – instituirea unui mecanism de control asupra tuturor statelor-membre ale ONU, şi nu numai cei care au ratificat anumite tratate.  Acestea şi alte diferenţe, în funcţie de mulţi cercetători, sugerează că în prezent există două ramuri de drept: dreptul internaţional umanitar şi dreptul internaţional al drepturilor omului [6, p.260].  A.H. Robertson în lucrarea sa Drepturile omului în lume, este de părere că drepturile omului, ca o ramură a dreptului internaţional, constituie baza pentru dezvoltarea dreptului umanitar, care este o parte integrantă a acestei ramuri de drept [7, p.74]. Drepturile omului ca o ramură a dreptului internaţional reprezintă un set de principii şi standarde stabilite în documentele internaţionale. Toate aceste principii şi reguli trebuie să fie respectate, atât pe timp de pace, cât şi în timpul conflictelor armate. Efectul unora dintre aceste state poate fi suspendat în timp de război sau în alte perioade de urgenţă publică. În acelaşi timp, o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului trebuie să fie respectate de către fiecare stat, indiferent de situaţie sau poziţie. Obligaţia statelor de a respecta o serie de drepturi fundamentale ale omului, în toate situaţiile, inclusiv conflict armat, a fost confirmată în mod repetat în rezoluţiile Adunării Generale a ONU. Drepturile fundamentale ale omului sunt menţionate, în Rezoluţia 2675 (XXV), – în forma în care acestea sunt recunoscute în dreptul internaţional şi prevăzute în instrumentele internaţionale, continuă să se aplice pe deplin în situaţii de conflict armat.  Dreptul umanitar este o parte a normelor referitoare la drepturile omului. Adunarea Generală a ONU şi a Comisiei pentru Drepturile Omului examinează atât problemele legate de drepturile fundamentale ale omului, cât şi drepturile speciale, referitoare la protecţia drepturilor omului în timpul conflictelor armate.  Astfel, se remarcă faptul că drepturile omului ca ramură de drept modernă reprezintă un set de principii şi norme care reglementează obligaţia statelor de a asigura şi a respecta drepturile fundamentale ale omului şi a libertăţilor fără discriminare, atât pe timp de pace, cât şi în timpul conflictelor armate, precum şi stabilirea răspunderii penale pentru încălcarea acestor drepturi [8, 4]. În ultimii ani, se observă crearea unor polemici şi discuţii controversate privind existenţa a două ramuri de drept, şi anume, dreptul internaţional umanitar şi dreptul internaţional al drepturilor omului care încă nu s-au elucidat.  Cu toate acestea, există o opinie privind complementaritatea şi convergenţa dintre aceste două domenii de drept. Astfel, profesorul Rosemary Abi-Sabi a menţionat faptul că: „Dacă dreptul umanitar şi legislaţia privind drepturile omului au unul şi acelaşi scop, care este de a proteja individul împotriva oricărui atac asupra persoanei sale ca în timpul conflictelor armate şi pe timp de pace, nu este surprinzător că aceste două ramuri ale dreptului internaţional ar trebui să se completeze reciproc” [9, p.122-123]. Site-ul Crucii Roşii determină relaţiile dintre dreptul umanitar şi drepturile omului în acest context: Dreptul internaţional umanitar şi dreptul internaţional al drepturilor omului sunt două ramuri diferite ale legii, care, în acelaşi timp, se completează reciproc. Fiecare dintre aceste ramuri de drept protejează individul de acţiuni arbitrare şi abuzive. Drepturile omului, în mod essential, aparţin tuturor şi oferă protecţie atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război. Dreptul internaţional umanitar se aplică numai în situaţii de conflict armat. Astfel, în timpul conflictului armat se aplică legislaţia privind drepturile omului şi ale dreptului umanitar internaţional [10]. Aşadar, dreptul internaţional umanitar şi drepturile omului interacţionează pozitiv cu fiecare parte, integrându-se treptat într-o ramură de drept – dreptul internaţional al drepturilor omului. Se pare că procesul de integrare va continua pentru o lungă perioadă de timp, în care estomparea între dreptul internaţional umanitar şi drepturile omului va conduce la crearea unei singure ramuri, ramurii comune a dreptului internaţional.