I. Consideraţii generale. Anul 1931 marchează legalizarea conceptului de „subsidiaritate” ca şi termen privind relaţionarea dintre stat şi societate, însă au existat gânditori în secolele XVIII-XIX care au discutat pe larg acelaşi subiect, cum ar fi John Locke, Pierre Joseph Prouhon şi John Stuart Mill. Înţelesul clasic al termenului a fost dat de Biserica Catolică, îngrijorată de modificările survenite în sistemul social, care punea individul într-un statut dezavantajos faţă de drepturile pe care statul le avea asupra populaţiei. Astfel a fost emisă enciclica Quadragessimo anno (1931) de către Papa Pius al XI-lea: „aşa cum este greşit a se retrage individului şi a se acorda unui grup ceea ce se poate realiza ca iniţiativă privată şi industrie, tot la fel este o nedreptate, un mare rău şi o destabilizare a ordinii juste ca o asociaţie mai mare, aflată la un nivel superior să îşi aroge funcţii care pot fi îndeplinite eficient de societăţi mai mici, la un nivel inferior. Acesta este un principiu al filosofiei sociale, de neclintit şi neschimbat. Prin chiar natura, adevăratul scop al activităţii sociale trebuie să fie acela de a ajuta pe membrii corpului social, dar niciodată de a-i distruge sau asimila”.II. Noţiunea de subsidiaritate din perspectiva uniunii europene. Unul dintre principiile sine-qua-non ale construcţiei comunitare, aflat în centrul funcţionării UE, este principiul subsidiarităţii. Subsidiaritatea are ca scop esenţial reafirmarea faptului că aceste Comunităţi au competenţe de atribuire şi nu au vocaţia de a opera în beneficiul lor o concentrare de puteri care ar goli de substanţă competenţele statelor, acestea din urmă conservând o competenţă generală. În acelaşi timp, principiul exclude din câmpul său de aplicare domeniile care-i revin competenţei exclusive a Comunităţii (transferul de suveranitate dinspre statele-membre înspre Uniune fiind definitiv)[1]. Acest principiu a fost consacrat în mod formal de Tratatul de la Maastricht, care l-a introdus în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul CE). Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene a stabilit [2] faptul că principiul nu constituia, înaintea intrării în vigoare a Tratatului privind UE, un principiu general de drept potrivit căruia trebuia verificată legalitatea actelor comunitare. Fără a modifica termenii principiului subsidiarităţii, Tratatul de la Amsterdam a anexat la Tratatul CE „protocolul nr.2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii”. Totuşi, elementele acestui principiu se pot distinge în art. 5 CECO (1951), în sensul căruia Comunitatea „întreprinde o acţiune directă în ceea ce priveşte producţia şi funcţionarea pieţei doar atunci când circumstanţele o impun”. Actul Unic European din 1987 a introdus regula subsidiarităţii în domeniul mediului (art. 130 R CEE), fără însă a o menţiona ca atare.  Prin Tratatul de la Lisabona, principiul subsidiarităţii a fost înscris la art. 5 alin.(3) din Tratatul UE şi a abrogat art.5 din Tratatul CE, păstrându-i însă termenii. De asemeni, a adăugat o referire explicită la dimensiunea regională şi locală a principiului subsidiarităţii. Tratatul de la Lisabona [3] a înlocuit Protocolul din 1997 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii cu un nou protocol având acelaşi titlu, Protocolul nr.2, noutatea referindu-se la rolul parlamentelor naţionale în controlul respectării principiului subsidiarităţii. Totodată, a pus capăt divergenţelor de interpretare a domeniului de aplicare a subsidiarităţii, delimitându-se precis competenţele conferite Uniunii. Prima parte a titlului I din Tratatul privind funcţionarea UE clasifică competenţele Uniunii în trei categorii (competenţe exclusive, competenţe partajate şi competenţe de susţinere) şi identifică domeniile în care se aplică fiecare dintre acestea [4]. III. Aplicarea principiului subsidiarităţii în domeniul vamal. În ceea ce priveşte domeniul vamal, Uniunea Europeană deţine exclusive puterea legislativă. Valéry Giscard d’Estaing a încercat în raportul său, pentru prima dată, să realizeze o delimitare referitoare la clasificarea comptenţelor exclusive, însă a reuşit doar să demonstreze caracterul complex al procesului de integrare şi incertitudinea subsidiarităţii. Atunci când UE posedă competenţa exclusivă, principiul subsidiarităţii nu se aplică, conform art. 5, alin.(3) din TUE. Reprezintă obligaţia statelor-membre „de a nu face”, corespunzătoare unei limitări definitive a drepturilor de suveranitate a statelor-membre. Uniunea legiferează numai când întinderea sau consecinţele acţiunii propuse pot fi realizate mai bine la nivelul ei şi având în vedere că obiectivul acţiunii privind uniunea vamală (elementul principal al pieţei comune) este apropierea legislaţiei în materie de sancţiuni vamale în toate statele membre, numai Uniunea a fost în măsură să îl elaboreze, cu ajutorul unei legislaţii obligatorii. Uniunea vamală este un domeniu de politică perfect armonizată, reglementată de norme în corcondanţă deplină, a căror punere în aplicare efectivă determină însăşi existenţa Uniunii vamale. Însă, cu toate acestea, aplicarea legislaţiei vamale care asigură respectarea normelor vamale şi impunerea legală de sancţiuni, depinde de competenţa legislaţiei naţionale a statelor membre. Obiectivul general al competenţei exclusive pe care îl deţine UE în domeniul vamal este acela de a asigura punerea în aplicare în mod eficient a legislaţiei, dar şi asigurarea respectării acesteia în uniunea vamală europeană. Obiectivele specifice sunt: – asigurarea respectării obligaţiilor internaţionale ale Uniunii; – înfiinţarea unui cadru care să permită aplicarea uniformă a legislaţiei vamale în ceea ce priveşte încălcările şi sancţiunile aferente acestora, astfel se garantează faptul că acelaşi tip de comportament ce constituie o încălcare a uneia sau a mai multor norme vamale corespunde aceluiaşi tip de încălcare, iar pentru fiecare tip de încălcare este realizat un barem comun pentru toate statele-membre UE; – Stabilizarea unor condiţii competitive egale pentru operatorii economici din cadrul uniunii vamale prin reducerea costurilor şi instituirea unui unic regim vamal, în toate statele membre UE. Concluzii. Conceptul subsidiarităţii este în continuă mişcare, deoarece posibilităţile autorităţilor naţionale de a controla toate aspectele sunt diferite şi s-au diminuat în ultimii ani. Chiar dacă situaţia pare să fie simplă în situaţia competenţelor exclusive, de exemplu: uniunea vamală, în practică nu există arii rezervate şi în fazele de adoptare, implementare şi monitorizare, participând inclusiv cel regional. Astfel Uniunea, sprijinindu-se pe acest concept, poate crea într-un anumit domeniu la întrebuinţarea unui nivel de guvernare ridicat, iar în altul mai puţin ridicat, însă alegerea trebuie să fie determinată de interesul general, de nevoile cetăţenilor şi să nu afecteze negativ coeziunea economică şi socială.