Introducerea tot mai largă a asistenţei judiciare internaţionale în relaţiile dintre state constituie, pe planul dreptului, o realizare remarcabilă a secolului al XX-lea. Cooperarea internaţională, inclusiv cea dintre autorităţile judiciare ale diferitelor state, a devenit o necesitate de prim ordin sub impactul în creştere constantă al schimburilor economice internaţionale, precum şi datorită influenţei tot mai accentuate a activităţilor ştiinţifice sau tehnice care se desfăşoară la scară mondială.  Un rol esenţial în această operă de modernizare le revine şi Convenţiilor de la Haga, care sunt dublate printr-o reţea din ce în ce mai densă de acorduri bilaterale între state. Modalitatea preferată în scopul arătat o constituie asistenţa judiciară internaţională. Vom analiza, în cele ce urmează, Convenţia privind procedura civilă din 1 martie 1954, în vigoare pentru Republica Moldova din 3 noiembrie 1993. Asistenţa judiciară internaţională se situează la confluenţa imperativelor legislative atât ale statului de origine, a cărui jurisdicţie pretinde să îndeplinească, în litigiile cu elemente de extraneitate, unele acte de procedură dincolo de frontierele sale, cât şi ale suveranităţii statului solicitat, care se preocupă să evite orice ingerinţă străină în activitatea propriilor sale autorităţi. Situată între aceşti doi poli opuşi, asistenţa judiciară internaţională a reuşit totuşi să stabilească un anumit echilibru, rezonabil şi reciproc acceptabil de către statele interesate. Potrivit art.1 din Acord, „cetăţenii oricărei Părţi Contractante se vor bucura pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante, de aceeaşi protecţie juridică pe care cealaltă Parte Contractantă o acordă propriilor cetăţeni, fiind în drept să intenteze în justiţie sau să înainteze cereri în faţa autorităţilor juridice ale celeilalte Părţi Contractante, în cauzele civile, comerciale şi penale, în aceleaşi condiţii, ca şi cetăţenii săi”.Menţionăm astfel, mai întâi, comunicarea de acte judiciare sau extrajudiciare către un destinatar cu reşedinţa sau domiciliul într-un alt stat. În al doilea rând, reţinem posibilitatea de a se administra unele probe de către o autoritate sau o persoană calificată din străinătate. Este, de asemenea, posibil să se recurgă la asistenţa judiciară internaţională pentru a se obţine informaţii referitoare la sistemul de drept al altui stat, aplicabil cu titlul de lex causae. În conformitate cu textul Acordului, art.12, scopul asistenţei juridice constă în: 1. Transmiterea şi operarea cu documentele juridice. 2. Colectarea probelor prin intermediul scrisorilor de solicitare. 3. Recunoaşterea şi executarea deciziilor judecătoreşti şi organelor arbitrale. 4. Altă asistenţă stipulată în prezentul Acord. Regimul asistenţei judiciare internaţionale este stabilit prin reglementări care provin atât din convenţii încheiate între state, cât şi din dreptul intern al statelor în cauză. În lipsa unei convenţii bilaterale între state, situaţia asistenţei judiciare internaţionale este destul de precară. În adevăr, autorităţile judiciare şi administrative instituite de fiecare stat pentru a satisface nevoile locale nu sunt ca atare abilitate să pună serviciile lor la dispoziţia unei suveranităţi străine. În sensul arătat, F. Rigaux scria că „autoritatea sau jurisdicţia unei ţări nu este dispusă să răspundă la cererea de informaţii, nici – cu atât mai mult – să aducă la îndeplinire injoncţiuni care ar proveni de la o autoritate străină, în lipsa unui Acord internaţional, care să prevadă o atare cooperare” [1, p.213]. O asemenea solicitare ar putea în consecinţă să fie refuzată discreţionar.  Totuşi, de obicei statele autorizează, deşi tacit, autorităţile lor să dea curs unor asemenea cereri, chiar în lipsa unei convenţii de asistenţă judiciară internaţională. Această practică se justifică prin interesul pe deplin explicabil al fiecărui guvern de a se asigura pe propriul teritoriu o bună administrare a justiţiei în litigiile cu elemente de extraneitate, în cursul arătat, A. Huet observă că „este practic imposibil ca un stat, preocupat să se conformeze cerinţelor unei justiţii organizate, să se sustragă acestui imperativ de cooperare şi de asistenţă judiciară”[2, p.348] A.Pillet scria încă din 1924 că statele, obligate să asigure domnia justiţiei în relaţiile internaţionale de natură privată, sunt obligate deopotrivă să accepte măsurile pe care le impune justiţia şi, îndeosebi, să admită tot ceea ce este necesar administrării justiţiei. Mai mult decât atât, se poate observa că există pentru state o obligaţie generală de a se conforma procedurilor de instrucţie solicitate de către statele străine, rămânând însă, bineînţeles, stăpâne, fiecare pe teritoriul său, în ce priveşte modul de îndeplinire al acestei îndatoriri” [3, p.503]. Dacă este necesar ca o procedură de asistenţă judiciară internaţională să nu mai fie pur facultativă şi să devină obligatorie pentru statul solicitat, încheierea unei Convenţii bilaterale este indispensabilă.  Conferinţa de la Haga de drept internaţional privat a elaborat şi Convenţia din 15 noiembrie 1965 privitoare la notificarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, în vigoare pentru Republica Moldova din 1 februarie 2013. În fine, se poate observa o tendinţă accentuată de a se asigura un echilibru mai judicios între interesele solicitantului din statul de origine şi acela ale pârâtului stabilit în străinătate. Desigur, principiul fundamental al contradictorialităţii a avut mult de câştigat.  Să precizăm acum trăsăturile care sunt comune tuturor Convenţiilor de la Haga, independent de data intrării lor în vigoare. Mai întâi, este de reţinut că oricare dintre aceste Convenţii atribuie, ca orice acord internaţional valabil încheiat, un caracter obligatoriu executării cererilor de asistenţă judiciară, în raporturile dintre statele contractante. Consecinţa este firească, potrivit cu principiul pacta sunt servanda. Art.26 al Convenţiei privitoare la Dreptul tratatelor, semnată la Viena la 23 mai 1969, dispune că „orice tratat în vigoare obligă părţile şi trebuie să fie executat de acestea cu bună-credinţă”. Convenţiile în discuţie se definesc, de asemenea, prin soluţiile lor echilibrate şi, în general, tranzacţionale. Însăşi maleabilitatea lor s-a accentuat, datorită pluralismului tehnicilor şi procedurilor pe care le-au consacrat. Astfel, statele contractante beneficiază de multiple posibilităţi de a-şi exercita opţiunea între modalităţile diverse pe care le oferă textele.  Mai trebuie subliniată toleranţa pe care Convenţiile de la Haga o manifestă faţă de dispoziţii ce provin din alte izvoare juridice, atât convenţionale, cât şi interne, aplicabile, la rândul lor, în această materie.  În orice caz, Convenţiile de la Haga, abţinându-se deliberat de a unifica regulile de asistenţă judiciară internaţională şi, de asemenea, evitând să definească o serie de noţiuni esenţiale, precum notificarea internaţională, natura civilă sau comercială a procedurilor, domiciliul sau reşedinţa destinatarului, au lăsat poarta deschisă incidenţei legilor interne ale statelor contractante. Aceasta din cauza „amestecului dintre dreptul convenţional şi regulile interne de procedură”. Acest spirit de independenţă şi de moderaţie ilustrează atât meritul convenţiilor de la Haga, dar şi precaritatea lor, potrivit opiniei îndreptăţite a prof. Nagel [4, p.176-179]. Astfel, Convenţiile consacră mai întâi atribuţia exclusivă a fiecărui stat contractant de a determina autorităţile competente, care pot să acţioneze în acest domeniu, stabilind atribuţiile ce le revin şi modul de funcţionare. Totodată, Convenţiile cuprind o serie de indicaţii referitoare la legea aplicabilă procedurilor de asistenţa judiciară internaţională. În ce priveşte legea aplicabilă actelor de procedură, care urmează să fie îndeplinite în străinătate, soluţia constă, potrivit opiniei prof. Batiffol, „în a combina legea forului şi legea locului unde sunt efectuate”. Criteriile acestei coroborări, stabilite de către fiecare sistem naţional de drept internaţional privat, nu au fost unificate de către Convenţiile de la Haga [5, p.454]. În orice materie lipsită de o reglementare specială, de natură convenţională, vocaţia de a guverna, cel puţin în parte, operaţiunile de asistenţă judiciară internaţională poate reveni dreptului intern al statului de origine sau al statului solicitat. Dar căruia anume dintre ele? Convenţiile de la Haga enunţă în această privinţă mai multe soluţii de drept internaţional privat, fără să edifice totuşi un sistem complet de reguli specifice materiei.