În procesul de utilizare a Oceanului Mondial, statele riverane întreprind eforturi majore pentru a-şi proteja interesele lor naţionale – militare, economice, sanitare sau de orice altă natură [1]. Delimitările spaţiilor maritime şi stabilirea statutului şi regimului lor juridic şi-au găsit soluţionarea, când după 10 ani de negocieri şi-a încheiat lucrările cea dea III-a Conferinţă a ONU pentru Dreptul Mării. Pe data de 10 decembrie 1982, în Montego Bay (Jamaica) statele participante au adoptat Convenţia Unică a Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării [2]. Este cea mai reuşită codificare din toată istoria DIP şi o adevărată „Constituţie” a Dreptului Maritim Internaţional Public. În codificarea Dreptului Mării, s-a ţinut cont de interesele tuturor statelor lumii, indiferent de poziţia lor geografică faţă de Oceanul Mondial.  O armonizare reuşită a acestor interese în Oceanul Mondial a fost făcută prin Convenţia din 1982. Statele părţi la Convenţie au adoptat Convenţia, conştiente că problema spaţiilor marine este strâns legată între ele şi trebuie privită în ansamblu, ţinându-se seama în mod cuvenit de „… suveranitatea tuturor statelor”, „de interesele şi nevoile întregii umanităţi” şi în mod deosebit de „interesele şi nevoile specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare”, fie că ele sunt riverane sau fără litoral [3]. Convenţia ONU din 1982 operează cu trei categorii de state, în funcţie de poziţia lor geografică faţă de Oceanul Mondial; state maritime riverane Oceanului Mondial, state cu ieşire la mare, dar fără litoral (cazul Republicii Moldova), neriverane şi state interncontinentale fără ieşire la mare. Una din cele mai complexe probleme a fost negocierea părţii a V-a a Convenţiei „Zona Economică Exclusivă”. Complexitatea reglementării acestei zone a determinat statele să includă prevederile din partea a V-a ca parte componentă a „pachetului de compromis” („package of compromises”) care şi a făcut posibilă adoptarea Convenţiei [4]. Zonele Economice Exclusive sunt o instituţie nouă, dar deja unanim recunoscută, acceptată şi implementată în legislaţia statelor maritime.  Codificarea acestei instituţii cuprinde 21 de articole. „Zona Economică Exclusivă este o zonă situată dincolo de marea teritorială şi adiacentă acesteia, supusă regimului juridic special stabilit în virtutea căruia drepturile şi jurisdicţia statului riveran şi drepturile şi libertăţile celorlalte state sunt guvernate de dispoziţiile pertinente ale prezentei Convenţii”(art.55). Aşadar art.55 prevede expres două categorii de drepturi pentru două categorii de state: A. Drepturi şi jurisdicţia statului riveran; B. Drepturile şi libertăţile celorlalte state. În exercitarea drepturilor şi în îndeplinirea obligaţiilor sale, statul riveran este obligat să ţină seama în mod corespunzător de drepturile şi de obligaţiile celorlalte state şi va acţiona într-un mod compatibil cu Convenţia (pct. 2) art.56). Art.56 nu numai că recunoaşte, că şi alte state pot avea şi au anumite drepturi şi obligaţii în ZEE, dar şi obligă statul riveran să ţină seama şi să respecte aceste drepturi ale altor state.  În pct.1) din art.58 „Drepturi şi obligaţii ale celorlalte state în zona economică exclusivă” este specificat că prin celelalte state se înţeleg toate statele, fie că sunt riverane sau fără litoral. Conform art.58, aceste state se bucură, în condiţiile pertinente ale convenţiei, de libertăţile de navigaţie şi de survol şi de a pune cabluri şi conducte submarine, menţionate la art.87 din Convenţie, precum şi de libertatea de a folosi marea în alte scopuri licite compatibile cu celelalte prevederi ale Convenţiei, îndeosebi în cadrul exploatării navelor, aeronavelor şi cablurilor şi conductelor submarine. Art.87 prevede cu anumite rezerve pentru alte state în ZEE – d) libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii autorizate de dreptul internaţional, sub rezerva părţii a VI-a din Convenţie.  Statele neriverane în ZEE pot să se bucure şi de libertăţile pescuitului, sub rezerva condiţiilor enunţate în art.136 care prevede că „Zona şi resursele sale sunt patrimoniu comun al umanităţii”. Statele neriverane pot să se bucure în ZEE de libertate de cercetare ştiinţifică. Art. 238 prevede că toate statele, „oricare ar fi situaţia lor … au dreptul de a efectua cercetări ştiinţifice marine sub rezervă drepturilor şi obligaţiilor altor state aşa cum sunt ele definite în convenţie” . Important este că „cercetarea ştiinţifică marină, nu poate fi recunoscută şi nu constituie fundament, temei juridic pentru nici o revendicare asupra vreunii părţi oarecare a mediului marin sau a resurselor sale (art.241). Potrivit Convenţiei, în ZEE, statele sunt obligate să ţină seama de drepturile şi obligaţiile statului riveran şi vor respecta legile şi regulamentele adoptate de acesta în măsura în care ele nu sunt incompatibile cu regimul juridic al ZEE şi de celelalte reguli de drept internaţional (pct. 3), art. 58). Conform pct. 2) art. 87, fiecare stat care exercită libertăţile mării, inclusiv în ZEE, trebuie să ţină seama de interesul celorlalte state şi de drepturile recunoscute de Convenţie. Aşadar, observăm o armonizare şi o corelaţie strânsă a drepturilor şi obligaţiilor altor state în ZEE cu cele ale statului riveran, precum şi o interdependenţă şi o influenţă în exercitarea acestora. Drepturile analizate mai sus şi obligaţiile care decurg din ele le putem califica în calitate de drepturi şi obligaţii generale ale altor state în ZEE. Temei pentru o aşa calificare ne oferă art.69 şi 70 din Convenţie, care reglementează dreptul statelor fără litoral şi celor dezavantajate din punct de vedere geografic. În conformitate cu art.61 şi 62, care reglementează principiile, normele şi regulile de exploatare şi conservare a resurselor biologice, care sunt stabilite de statul riveran. Condiţiile şi modalităţile participării statelor fără litoral la exploatarea anumitei părţi din excedentul resurselor biologice ale ZEE ale unui stat riveran se stabilesc de statele interesate prin acorduri bilaterale, subregionale sau regionale.  O situaţie aparte este prevăzută de art.71 din Convenţie, în care este stipulat că „Prevederile art.69 şi 70 prin care sunt favorizate statele fără litoral şi cele dezavantajate din punct de vedere geografic nu se aplică statelor riverane a căror economie este în mod covârşitor dependentă de exploatarea resurselor biologice din zona lor economică exclusivă. În exercitarea drepturilor sale suverane de explorare, exploatare, conservare şi gestionare a resurselor biologice din ZEE, statul riveran (art.73) poate lua orice măsuri, inclusiv abordarea, inspectarea, sechestrarea şi urmărirea juridică, după cum va fi necesar pentru asigurarea respectării legilor şi a regulamentelor pe care le-a adoptat potrivit Convenţiei şi care sunt obligatorii pentru toate statele, persoanele juridice şi fizice care desfăşoară activităţi legale în ZEE a unui stat riveran. Concluzionând asupra celor prezentate cu privire la drepturile, libertăţile de care se bucură toate celelalte state în ZEE, precum şi a obligaţiilor ce le revin, reiterăm importanţa şi utilitatea acestei zone maritime nu numai pentru dezvoltarea economică a unui stat riveran, ci şi pentru exploatarea echilibrată a oceanului mondial şi în beneficiul tuturor statelor, inclusiv celor fără litoral şi celor dezavantajate din punct de vedere geografic.