1. Dreptul Internaţional Maritim din antichitate a trecut prin diferite încercări de sistematizare şi codificare cu caracter cutumiar, local sau regional, mai târziu cu caracter doctrinar neoficial şi oficial. Un merit deosebit în sistematizarea doctrinară a acestui drept îi revine juristului olandez Hugo Grotius (supranumit părintele Dreptului Internaţional), care a formulat principiile şi libertăţile mării deschise valabile şi astăzi şi codificate oficial [1]. Exemplu – principiul libertăţii mărilor. 2. În doctrina dreptului maritim este acceptată următoarea periodizare a istoriei: 1) din cele mai vechi timpuri, de la Codul Rodian (sec. al III-lea şi al II-lea î.H) - până în sec. al VII-lea; 2) dreptul mării în Evul Mediu – sec. al VIIlea–până în sec. al XIV-lea, cu două subperioade a) Evul Mediu timpuriu (sec. XIII-XV); b) perioada destrămării Evul Mediu (sec. XV-XVIII); 3) perioada modernă (sec. XVIII-începutul sec al XX-lea); 4) perioada de cristalizare a normelor dreptului mării (din perioada Primului Război Mondial până la Conferinţa din 1958); 5) perioada codificării intensive a dreptului mării (de la Conferinţa de la Geneva 1958 până la a III-a conferinţă ONU asupra Dreptului Mării (1973-1982) şi 6) Codificarea la a III-a Conferinţă a ONU asupra Dreptului Mării. 3. În perioada secolelor XVIII-XX, la conferinţe internaţionale au fost codificate norme şi instituţii ale dreptului maritim, privind războiul naval. Astfel, prima încercare serioasă de a codifica principiile Dreptului Mării a fost realizată la Congresul de la Paris, în 1856, ca urmare a războiului Crimeii [3]. Au urmat codificările parţiale făcute prin Hotărârea primei Conferinţe de pace de la Haga, din 1899 şi revizuită de către cea de-a doua Conferinţă în 1907. În perioada la care ne referim, s-au încheiat un şir de Convenţii internaţionale bilaterale şi regionale privind regimul unor strâmtori de interes internaţional, ca de exemplu: Convenţia de la Montreux, din 1936, referitoare la regimul strâmtorilor Mării Negre în vigoare şi astăzi [4].  4. Perioada codificării intensive a Dreptului Mării prin Conferinţele de la Geneva din 1958 şi 1960. Odată cu crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, problema codificării principiilor şi normelor de DIP devine prioritară. Prin art.12 pct.1) din Carta ONU, Adunarea Generală are atribuţia de a încuraja dezvoltarea progresivă a DIP şi codificarea sa [5]. AG a ONU a creat iniţial prin Rezoluţia 94/1 din 31.01.1947 Comisia pentru dezvoltare progresivă a DIP şi codificarea lui (Comisia celor 17), iar prin Rezoluţia 174(II) la 21 noiembrie 1947, a creat Comisia de Drept Internaţional (CDI) [6]. Printre problemele de codificat, considerate importante de către CDI, au fost şi problemele Dreptului Mării: regimul mării libere, apelor teritoriale, platoului continental etc.Timp de şapte ani, în cadrul lucrărilor CDI s-au examinat propuneri privind regimul juridic a mai multor zone ale Oceanului Mondial. Problemele tehnice au fost puternic influenţate de interesele economice ale statelor în jurul cărora se ducea o aprigă luptă politică. 5. La a opta sesiune CDI (23.04-04.07.1956) a fost elaborat proiectul coordonat de codificare al Dreptului Mării, intitulat „Articolele cu privire la Dreptul Mării”. Proiectul conţinea 73 de articole şi a fost supus dezbaterii Comisiei a VI-a juridică al AG a ONU. La 21.02.1957 AG a ONU a adoptat Rezoluţia 1105(XI) pentru convocarea unei conferinţe internaţionale a plenipotenţiarilor statelor membre şi instituţiilor specializate ale ONU, în scopul de a codifica Dreptul Mării, luând ca bază de discuţie „Articolele cu privire la Dreptul Mării”. Conferinţa s-a întrunit la Geneva în 24.02.1958 şi şi-a încheiat lucrările la 29.04.1958. Au fost adoptate şi supuse semnării statelor participante, 4 convenţii, un protocol şi 9 rezoluţii. La Conferinţă au participat 87 de state, inclusiv România [7]. Este un fapt pozitiv şi meritoriu, că la această Conferinţă de codificare a problemelor deosebit de complexe ale Dreptului Mării, una din cele mai importante conferinţe de codificare în istoria ONU şi a DIP s-a ajuns la un acord de voinţă politico-juridic al statelor-participante asupra unor probleme dificile cu caracter complex al Oceanului Mondial. Momentul negativ al Conferinţei I constă în lipsa de consens cu privire la limita extremă a apelor teritoriale. 6. Eşecul Conferinţei din 1958 privind lăţimea mării teritoriale şi instituirea unei zone speciale de pescuit pentru statele riverane s-a repetat şi în anul 1960, la cea de-a II-a Conferinţă a ONU pentru Dreptul Mării. Nu s-a ajuns la un consens şi lucrările acesteia nu s-au concretizat prin adoptarea unor convenţii internaţionale. Totuşi este unanim recunoscută contribuţia majoră a Conferinţelor la codificare a DIP.  7. După adoptarea şi intrarea în vigoare a Convenţiilor din 1958, cel mai important document elaborat în cadrul ONU, care reflectă noile tendinţe în dreptul contemporan al mării, este Declaraţia principiilor privind fundul mărilor şi oceanelor, precum şi subsolul lor, adoptată de AG a ONU prin Rezoluţia 2749(XXV) din17.12.1970 [8]. Prin Rezoluţie s-a hotărât convocarea în 1973 a celei de a III-a Conferinţe asupra Dreptului Mării. Conferinţa a fost şi rămâne cea mai reprezentativă conferinţă din Istoria Mondială. La ea au participat 168 de state suverane, 8 mişcări de eliberare naţională, 6 state şi teritorii nesuverane, 12 instituţii specializate, 19 organizaţii regionale, 10 ONG-uri internaţionale de categoria I, 33 de categoria a II-a, 14 organizaţii internaţionale de cercetare ştiinţifică. Astăzi Dreptul Internaţional Maritim, ca ramură de drept, este codificat prin Convenţia unică a Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării, adoptată în Montego Bay (Jamaica) la 10.12.1982 şi Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei ONU încheiat la New York la 28.07.1984. Aceste documente au fost adoptate la ce-a de-a III-a Conferinţă a ONU asupra Dreptului Mării, lucrările căreia s-au desfăşurat în forma de sesiuni plenare: New York – 1973, Caracas – 1974, Geneva – 1975, New York – 1976, 1977, Geneva şi New York – 1978,1979,1980,1981, New York şi Montego Bay – 1982, pe parcursul a 10 ani. Majoritatea specialiştilor în domeniul Dreptului Internaţional supranumesc Convenţia ONU din 1982 drept „Constituţia maritimă”, „Legea fundamentală a mării”, „Legea mării” şi cel mai important succes din istoria codificării nu numai a dreptului internaţional maritim, dar şi a dreptului internaţional public contemporan în general [9]. Convenţia a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1994. Republica Moldova a aderat la Convenţie prin Legea nr.395-XVI din 14 decembrie 2006, România prin Legea nr.110/1996. Convenţia de la Montego Bay pe lângă faptul că a codificat o serie de instituţii drept internaţional maritim cutumiar, a codificat şi unele instituţii absolut noi ale dreptului marin: zona economică exclusivă, zonă internaţională a spaţiilor submarine, cercetarea ştiinţifică marină, protecţia mediului marin, soluţionarea diferendelor marine, posibile în raporturile maritime ale statelor. Ea a fost semnată în prima zi de 157 de state suverane, precum şi de Consiliul ONU pentru Namibia şi de Comunitatea Economică Europeană. La 01 ianuarie 2014, Convenţia a fost ratificată de 168 de state [11]. Convenţia conţine 320 de articole, 9 anexe, 4 Rezoluţii şi Actul Final. Adoptarea şi ratificarea, intrarea şi realizarea Convenţiei din 1982 este apreciată de majoritatea statelor ca un mare succes şi o contribuţie majoră în dezvoltarea progresivă şi codificarea Dreptului Internaţional Public, întru consolidarea ordinii internaţionale de drept şi a legalităţii în Oceanul Mondial, consolidarea păcii şi securităţii internaţionale.