Prezentul studiu este dedicat analizei criminologice a infracţiunii de distrugere şi deteriorare intenţionată a bunurilor săvârşite prin incendiere, explozie sau prin altă modalitate periculoasă sub aspectul investigării etiologiei faptei prejudiciabile incriminate la lit. a) alin.(2) art.197 CP RM [1]. Din perspectiva interpretării doctrinare, infracţiunea de distrugere sau deteriorare a bunurilor prin incendiere, presupune influenţarea nemijlocită infracţională asupra bunurilor fiind producătoare de efecte: nefuncţionalitatea totală şi permanentă a bunului, fie prin încetarea existenţei fizice a bunului ori prin aducerea bunului într-o stare de inutilitate iremediabilă după destinaţia sa funcţională (distrugerea); lipsa posibilităţii de utilizare în totalitate sau în parte a bunului, dar care pot fi înlăturate (deteriorarea), activităţi care se realizează prin „declanşarea intenţionată a unui fenomen fizico-chimic, prin care se produce arderea uneia sau mai multor substanţe combustibile în prezenţa oxigenului din aer” [2, p.711]. La rândul său, distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor săvârşită prin explozie presupune aceeaşi activitate infracţională realizată însă prin declanşarea unui proces fizico-chimic de ardere cu descompunere foarte rapidă, violentă, a substanţelor explozive și de transformare a lor în alți compuși, mai simpli, ea fiind însoțită de efecte intense mecanice, sonore, termice și luminoase [3]. În contextul lit.a) alin.(2) art.197 CP Republica Moldova, se înscrie şi o altă metodă de săvârşire a distrugerii sau deteriorării bunurilor, fiind construită după tipul normelor generalităţi – „aceeaşi faptă infracţională săvârşită printr-o metodă periculoasă”, adică orice activitate infracţională de distrugere sau deteriorare a bunurilor care creează un pericol public atât pentru bunuri, fie cu destinaţie socială, fie individuală, cât şi pentru viaţa şi sănătatea mai multor persoane. În vederea studierii primei metode de distrugere se atestă importanţa şi ponderea acesteia, fiind trecute în revistă indicii statistici privind numărul de incendii produse pe teritoriul Republicii Moldova. Astfel, în primul semestru al anului 2013, s-au înregistrat 874 de incendii de origine eterogenă [4], remarcându-se o scădere a acestora în ultimii 3 ani [5], pe când în statele europene numărul incendiilor este în continuă creştere. Potrivit unor studii, incendiile s-ar înmulţi pe timp de recesiune şi s-ar diminua în perioada de inflaţie [6, p.73-92]. Aşadar, fiind lansată idea unei tipologii a incendiilor, în voluntare, accidentale, naturale sau de origine nedeterminată [7, p.8-9], în baza criteriului volitiv şi cauzal, în mod elocvent, zona noastră de interes criminologic o prezintă incendiile, produse ca urmare a exprimării materializate a elementului volitiv infracţional, sub aspect etiologic. Referindu-ne la cauzele criminalităţii, în general, putem remarca că acestea sunt nişte fenomene sociale, care generează şi menţin existenţa infracţionalităţii sau provoacă creşterea sau descreşterea ei. Studierea cauzalităţii criminalităţii are loc prin analiza acesteia în toată complexitatea şi varietatea sistemului de cauze, condiţii şi factori, generatori, potenţiatori sau inhibitori, obiectivi sau subiectivi.  Luând în consideraţie existenţa multiplelor viziuni asupra determinantelor generale ale criminalităţii, în literatura de specialitate sunt conturate patru categorii de factori: factorii exogeni, factorii endogeni, factorii organici şi factorii fizici sau naturali [8, p.230]. Aceştia fiind valabili atât pentru determinarea persoanei de a comite infracţiunea de distrugere în varianta agravată enunţată în titlul studiului, cât pot determina formarea personalităţii incendiatorului, piromanului, persoanei care optează preferenţial pentru metoda exploziei în vederea distrugerii bunurilor sau a altei metode periculoase. Potrivit teoriei personalităţii criminale ale lui Jean Pinatel, personalitatea criminală este constituită dintr-un nucleu central, care include patru trăsături distinctive şi anume egocentrismul, labilitatea, indiferenţa afectivă şi agresivitatea [9, p.113]. Important este a evoca prioritar agresivitatea sau agresiunea, privite din perspectivă semantică similară, ca fiind o componentă activă a personalităţi, în doctrină fiind analizat şi ca conduită instinctivă a persoanei de a acţiona [10, p.38].  Respectiv, în dependenţă de determinantele agresiunii, care pot fi în concepţia unor doctrinari, de origine socială, externă, individuală şi biologică sau aceasta poate fi influenţată esenţial de consumul de substanţe narcotice sau psihotrope şi de alcool.  Agresiunea este tratată central în prezentul studiu, din următorul raţionament: infracţiunea prevăzută la art.197 CP RM, de cele mai dese ori, nu este comisă din interes material, ci din răzbunare, invidie, ură etc. Astfel, agresiunea reprezintă premisa activă a conduitei distructive, corespunzător orice acţiune sau comportament uman, privit sub aspect etico-moral, legal sau util, porneşte de la această componentă a personalităţii individului. De aceea importanţa şi aplicabilitatea studierii agresivităţii sub aspectul determinantelor sale contribuie la elaborarea unor măsuri preventive şi de gestionare a agresiunii în beneficiul societăţii, corespunzător a infracţiunilor vizate în acest studiu. Spre exemplu, cunoscând determinantele exogene ale agresiunii, cum ar fi poluarea sonoră, a atmosferei, instigarea la agresivitate a presei scrise şi orale, supraaglomeraţia ş.a., care conduc la intensificarea agresiunii în sensul apariţiei violenţei de diversă factură, fie verbală, sexuală, violenţă asupra bunurilor etc., se pot elabora diverse programe de profilaxie a infracţiunii de distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor.  Este important a releva precum că agresivitatea este o componentă indispensabilă şi înnăscută a fiecărei persoane şi la vârsta adolescenţei aceasta este mai dificil supusă controlului de către supraeu, parte integrantă a psihicului uman sau instanţa psihică superioară în concepţia lui Sigmund Freud, fiind responsabilă de echilibrarea interacţiunii eului şi sinelui. Prin urmare, studiile americane au relevat că incendiatorii fac parte, de cele mai dese ori, din categoria băieţilor, proveniţi din familii numeroase şi bulversate, care evoluează într-un context social şi afectiv precar, care au resimţit un puternic sentiment de abandon.  Factorii care favorizează trecerea la acţiune sunt rezultatul efectelor unite de impulsivitate, de o lipsă de control şi de o ură acumulată. Riscurile sunt sporite de alcoolism şi de toxicomanie, astfel comportamentul compulsiv, care are drept rezultat acţiunea infracţională de distrugere, reprezintă pentru ei o soluţie pentru a-şi vindeca rănile narcisice provocate de adulţi. Concluziile acestei activităţi au scos la iveală, în primul rând, că o treime dintre cei implicaţi sunt minori, că jumătate din maşini sunt incendiate pentru a evita orice identificare cu ajutorul amprentelor digitale şi că marea majoritate a vehiculelor au fost sustrase, făptuitorii fiind în stare de ebrietate [11, p.12]. În planul psihiatriei medico-legale sunt examinate cu recurenţă ca fiind potenţiale furnizoare ale incendiarilor şi persoanelor care sunt interesate de efectele explozibililor următoarele patologii: debilitatea mentală şi deficienţa intelectuală, epilepsia, piromania, alcoolismul şi beţia patologică, schizofreniile, delirurile cronice, tulburările bipolare, tulburările psihopatice de personalitate, demenţele şi stadiile de deteriorare mentală, perversiunile [12, p.13-14]. Într-o altă sursă doctrinară, sunt relevate, de asemenea, argumente ce susţin ponderea criminalităţii juvenile care are ca obiect violenţa asupra bunurilor, evidenţiindu-se în calitate de cauze a unor atare acţiuni absenteismul şcolar constant, abandonul şcolar, dorinţa de a se exterioriza, de a experimenta senzaţii tari [13, p.69] etc.  În concluzie, putem menţiona că toţi factorii enumeraţi mai sus pot concura în mod egal la explicarea fenomenului de distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor, dar cu predilecţie, contribuţia determinismului social este net superioară atât în definirea fenomenului infracţional în toată complexitatea sa, cât şi în capacitatea de a furniza soluţii în vederea prevenirii săvârşirii infracţiunii prevăzute la art.197 CP RM. Din aceste considerente, pentru relevarea cauzelor criminalităţii, este necesar a se acorda o atenţie deosebită interacţiunii cu mediul social în toată complexitatea raporturilor sale cu individul.