Este important a stabili condiţiile în care o parte poate renunţa la un acord de recunoaştere a vinovăţiei şi care ar fi consecinţele unei asemenea „rezilieri”. La prima vedere, acordul este asemănător cu un contract. Cu toate acestea, „rezilierea” unui acord are implicaţii mult mai mari decât rezilierea unui simplu contract. În practică, sunt cazuri când apărarea nu doreşte să menţină acordul încheiat şi atunci se trece la procedura obişnuită. Este evident că, încheind un acord de recunoaştere a vinovăţiei, învinuitul de multe ori va oferi procurorului informaţii preţioase din punctul de vedere al descoperirii complete şi sub toate aspectele a infracţiunii. Mai mult ca atât, art.505 alin.(1) pct.1) CPP stabileşte direct că la iniţierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul trebuie să ia în consideraţie voinţa învinuitului de a coopera la efectuarea urmăririi penale sau acuzarea altor persoane. O soluţie pentru această situaţie ar fi cererea de a interzice acuzării să folosească informaţiile obţinute în urma unui acord în calitate de probe. Însă prin această prevedere ar fi, de multe ori, imposibil de readus părţile la poziţiile lor iniţiale. Furnizarea unor informaţii, chiar dacă nu pot fi folosite ulterior ca probe, ar putea compromite substanţial poziţia de apărare a învinuitului, în afară de faptul că acesta trebuie să suporte cheltuieli suplimentare în legătură cu desfăşurarea unui proces deplin. Aceasta nu ar minimaliza factorii care pot opri un învinuit să încheie un acord. Odată ce învinuitul a îndeplinit (ori este gata să îndeplinească) obligaţiunile care şi le-a luat în acord, procurorul nu poate să refuze să susţină încheierea unui acord. Acordurile încheiate trebuie să fie cât mai clare şi explicite, astfel ca să nu trezească disensiuni în ce priveşte condiţiile lor. Dacă cel care refuză încheierea acordului este persoana acuzată, atunci (ţinând cont de faptul că, de cele mai multe ori, refuzul vine în temeiul înşelăciunii, inducerii în eroare, sau unei asistenţe juridice incompetente) probele obţinute trebuie să fie tratate în conformitate cu regimul juridic stabilit de art.94 CPP, inclusiv cu aplicarea regulilor fructului pomului otrăvit [1, p.34]. Totuşi în opinia noastră, drept consecinţă a asistenţei ineficiente a apărătorului prin prestaţia lui sub limita standardului rezonabilităţii ca rezultat al întocmirii acordului, pot fi stabilite pe departe nu toate circumstanţele juridic importante de comitere a infracţiunii.  Judecata, în acest caz, cel mai frecvent nu va tinde să intre pe deplin în esenţa celor întâmplate, satisfăcându-se cu probele ce au fost acumulate ca rezultat al cooperării inculpatului cu organul de urmărire penală care-i oferă posibilitatea fără mari tărăgănări să emită sentinţa.  Organul de urmărire penală poate intenționat să depăşească volumul învinuirii înaintate pentru ca persoana să accepte semnarea acordului, prin aceasta ridicându-şi nivelul de descoperire al crimelor grave sau deosebit de grave, pe când în acțiunile acesteia se evidențiază o infracțiune mai puțin gravă. În procesul-verbal al şedinţei de judecată, pe lângă datele prevăzute în art. 336 CPP care se aplică în mod corespunzător, instanţa judecătorească trebuie să constate şi să consemneze şi următoarele: 1) dacă există declaraţia apărătorului cu privire la dorinţa învinuitului, inculpatului de a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei şi dacă poziţia apărătorului corespunde cu poziţia învinuitului, inculpatului şi faptul că instanţa solicită inculpatului să depună în scris jurământul, în condiţiile art. 108 CPP, precum şi că el va face declaraţii, dacă acceptă să depună jurământ; 2) la examinarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa de asemenea, constată: a) dacă învinuitul, inculpatul a avut posibilitatea de a citi şi discuta cu avocatul său acordul privitor la poziţia sa până la semnarea acestuia şi dacă inculpatul înţelege condiţiile acordului cu privire la poziţia sa; b) dacă acest acord reprezintă o expresie integrală a înţelegerii inculpatului cu statul; c) dacă nu i-a făcut cineva învinuitului, inculpatului alte promisiuni sau asigurări de altă natură pentru a-l influenţa de a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; d) dacă nu a încercat cineva să-l forţeze pe învinuit, inculpat, sub orice formă, pentru a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; e) dacă inculpatul recunoaşte vinovăţia din dorinţă proprie, întrucât el este vinovat; f) dacă în cazul în care acordul încheiat se referă la o infracţiune gravă, inculpatul înţelege că recunoaşte învinuirea în comiterea unei infracţiuni grave şi dacă a luat cunoştinţă de materialele şi probele administrate în cauză; 3) instanţa urmează să informeze inculpatul şi cu privire la următoarele: a) sancţiunea maximă posibilă prevăzută de lege şi orice sancţiune minimă obligatorie pentru infracţiunea respectivă; b) dacă îi va fi aplicată inculpatului o pedeapsă condiţionată şi dacă el va încălca condiţiile respective, el va executa pedeapsa reală; c) că instanţa este în drept să hotărască ca inculpatul să compenseze părţii vătămate prejudiciul cauzat, precum şi cheltuielile judiciare; d) dacă acordul va fi acceptat, inculpatul va putea ataca sentinţa doar privitor la pedeapsa fixată şi la încălcările procedurale; e) faptul că, prin încheierea acordului, inculpatul se privează de dreptul la judecată în procedură deplină, cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei, drept prevăzut în art. 66 CPP.  Atunci când inculpatul (reprezentantul legal al inculpatului minor) nu susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el are dreptul de a renunţa la declaraţia sa privitor la infracţiunea pusă sub învinuire. În acest caz, instanţa dispune judecarea cauzei în procedură deplină. În cazul adoptării de către instanţă a încheierii de acceptare a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa procedează la dezbaterile judiciare privitor numai la măsura de pedeapsă. Dezbaterile judiciare se compun din discursurile procurorului, apărătorului şi inculpatului care sunt în drept de a mai lua o dată cuvântul în formă de replică [2]. Dacă ar fi să analizăm coraportul procesual dintre partea apărării şi partea acuzării privitor la posibilitatea utilizării acordului de recunoaştere al vinovăției şi modul cum acesta va influenţa pe viitor procesul penal, putem conchide că pentru acuzare acordul respectiv oferă posibilitatea finalizării mai rapide a urmăririi penale şi remiterea cauzei în instanța de judecată.  Rolul procurorului este de a acumula probe suficiente în aspect calitativ şi cantitativ, care determină capacitatea de a convinge judecata de vinovăţia inculpatului. Prin urmare, procurorul nu poate să încheie un acord dacă acesta este determinat de lipsa probelor în dosar, fie că probele sunt puţine sau inadmisibile şi condamnarea în cadrul judecăţii este îndoielnică [3, p.57-58]. Totuşi, în literatura de specialitate de peste hotare, în particular a SUA, rolul acordului de recunoaştere al vinovăţiei în cadrul urmăririi penale şi ulterior în instanța de judecată, dă naştere la un şir de controverse şi discuţii.  Astfel persoanele, care se opun acordului de recunoaştere al vinovăţiei, invocă faptul că prin întocmirea acestuia are loc încălcarea principiului prezumției nevinovăţiei, dreptului la apărare, dreptului de refuza în a mărturisi împotriva sa. Persoana dispunând de dreptul prin care el poate să se recunoască vinovat în fapta ce i se încriminează, prin aceasta elimină posibilitatea efectuării unei investigaţii oficiale şi multilaterale, este lipsită de dreptul de a se refuza ulterior de propria sa afirmație despre vinovăție. În fiecare caz, totuşi faptul dat rămâne la discreţia instanţei de judecată. Pe lângă aceasta, procedura nu garantează că judecătorul va satisface cererea procurorului privind cuantumul pedepsei pe care acesta solicită a fi aplicată faţă de inculpat, adică magistratul poate numi orice pedeapsă în acelaşi timp şi o pedeapsă mult mai aspră decât cea solicitată de procuror.  Conştientizarea de către organul de poliţie şi procuratură că din moment ce persoana a recunoscut faptul comiterii infracţiunii incriminate, ceea ce automat are drept consecinţă condamnarea acestuia, duce la apariţia anumitor abuzuri din partea organelor. În asemenea situaţii, este posibil ca procurorul, în cadrul urmăririi penale, să înainteze o învinuire mai gravă pentru fapta comisă, concomitent promiţând făptuitorului o atenuare a pedepsei în caz că acesta benevol va recunoaşte vina sa în faţa instanţei.  Astfel învinuitul acceptă să recunoască fapta infracţională comisă, pentru a evita pedeapsa ce o va cere procurorul pentru infracţiunea pe care acesta i-o încriminează. Ca rezultat are loc o creştere a riscurilor de condamnare a persoanelor nevinovate. În cazurile când poziţia acuzării este slabă, procurorii utilizează acordurile de recunoaştere a vinovăţiei ca modalitate de evitare a achitării persoanelor vinovate.  În asemenea situaţii, sunt condamnate persoanele care ar fi putut fi achitate din lipsa de probe a vinovăţiei lor. Curtea Supremă de Justiţie a SUA, în una din deciziile sale, a indicat asupra faptului că acordurile sunt predestinate pentru folosirea lor, în acele cazuri unde ,,vinovăţia învinuitului se află sub o întrebare destul de serioasă sau unde există dubii esenţiale privitor la faptul că acuzarea va putea demonstra vinovăţia învinuitului” [4, p.98-103]. Învinuiţii nu rareori acceptă întocmirea acordului de recunoaştere al vinovăției din teama că dacă vor apela la forma tradiţională a procesului de judecată, drept consecință va surveni o pedeapsă mult mai aspră. Instanţa de judecată manifestă o atitudine mai indulgentă faţă de cei care şi-au recunoscut vina, deoarece faptul dat le permite a economisi din timp și mijloace, folosite la cercetările judecătoreşti. Toate aceste situaţii creează dificultăţi complimentare pentru cei care au acceptat totuşi forma tradiţională a procedurii de judecată [5, p.157]. Astfel, în concluzie faţă de cele expuse, ţinând cont şi de volumul de activitate al judecătorilor şi procurorilor, care este într‐o continuă creştere, acordul de recunoaștere al vinovăţiei reprezintă o alternativă în soluţionarea cu celeritate a cauzelor, pentru micşorarea nevoilor de suplimentare a resurselor umane şi financiare, sporirea calităţii şi eficienţei sistemului juridic în ansamblul său.